Cartea din colet. Variații metonimice în poezia scaldică

O adevărată bijuterie este cartea Flaviei Teoc „Limbajul poeziei scaldice”, lansată de Editura „frACTalia”, din București, la Târgul „Gaudeamus” din această toamnă. Este unic în spațiul aparițiilor editoriale românești acest studiu despre „metafore kenning și termeni poetici în poezia scaldică a secolelor VII-XIII”. Așa cum suntem avertizați din scurta prezentare făcută de Mircea Borcilă pe contracopertă, Flavia Teoc dezvoltă „un comentariu hermeneutic la tratatul de poetică Skáldskaparmál, partea centrală a monumentalei Edda în Proză, alcătuită în secolul al XIII-lea de învățatul islandez Snorri Sturluson”, subliniindu-se „emergența sensului poetic simbolic-mitic al fascinantei lumi spirituale a Nordului european din perioada zorilor creștinismului”. Studiul cuprinde noțiuni de teorie literară specifice poeziei scaldice (pentru înțelegerea acestui termen voi reda din prefața eruditei autoare: „skáld este termenul în limba nordică veche ce desemnează poetul care compune versuri cu subiect istoric, dedicate marilor regi din perioada vikingă”). Deşi poeții scalzi aveau o cultură bogată și o educație aleasă, majoritatea acestor poezii s-au transmis pe cale orală și autorii au rămas anonimi. Abia în secolul al XIII-lea, o parte din creații apar sub formă tipărită. Prin conținutul epopeic, dar și prin structura metonimică a versurilor, poezia scaldică are un caracter particular, iar studiul Flaviei Teoc ne descifrează misterele sale, pornind de la definirea și descrierei metaforei kenning („un kenning este format din două substantive aflate în relație genitivală, expresie poetică elaborată de scalzi pentru a substitui un substantiv”) și mergând până la redarea câtorva din miturile și legendele populației precreștine scandinavice și islandeze. O cunoaștere măcar relativă a mitologiei nordice va înlesni lectura acestei cărți; totuși grație numeroaselor informații, notițe de subsol etc., cartea se poate citi chiar și în cazul în care nu știi foarte multe despre vikingi, raiul Valhalla, craniul lui Ymir, copacul Yggdrasyl, Odin, Thor sau alte figuri legendare. Nu este o lectură tocmai ușoară; se adresează cititorilor fascinați de „cultura” vikingilor, dar care sunt interesați și de studiul lingvistic al poeziei. Așadar, lectorul trebuie să aibă organ de receptare atât pentru epic, cât și pentru liric.
    Metaforele kenning sunt coduri lingvistice; fără descifrarea lor, poezia ar rămâne ermetică. Scalzii compun kenning dublu, dar și triplu. Aceste metonimii aduc un suflu diafan în povestirile epice, îmblânzind caracterul lor adesea războinic. Snorri Sturluson oferea învățăceilor scalzi lecții de scriere creativă. Iată un extras despre plăsmuirea unui kenning: „Mării să-i spuneți sângele lui Ymir, gazda zeilor, soțul zeiței Rán, tatăl fiicelor lui Aegir, (...), cale a regilor mării, inel al insulelor, casă a nisipului, casă a algelor și a brizei răcoroase”.
     Bărbatului, frecvent asociat cu epitetul viking, îi este rezervat un capitol amplu, care începe cu etimologia termenului viking. Din rafinatele kenning care desemnează bărbatul (războinicul), amintesc „zeu al inelelor”, „cel care rotește fierul săbiilor”, „zeul Baldr al toporului”, „arțar al tărâmului șarpelui”, „copacul de aur”. Acest kenning apare în poemul „Brudkaupsvisur”, citat în corpusul, de asemenea consistent, dedicat femeii. Într-o lume dominată de spiritul masculin, femeia este privită ca element decorativ, legată definitiv de viața domestică, însă doar ei îi pot reveni rolurile enigmatice, cum ar fi de exemplu cele de ursitoare și/sau vrăjitoare. Dacă bărbatul este desemnat prin metafore kenning ceva mai fruste, cele referitoare la femeie sunt mai fine: „stejarul îmbrăcat în pânze de in”, „valkirie a bijuteriilor prețioase”, „bradul semeț al miedului”, „zeița Hlin a inelului înflăcărat” (de remarcat că numele de arbori pot fi folosite ca kenning atât pentru bărbat, cât și pentru femeie). Un elegant kenning triplu apare în poemul compus de episcopul Bjarni Kolbeinsson în secolul al XIII-lea: „carul înflăcărat al câmpiei peștelui” (desemnând metaforic femeia (carul), aurul (flacăra) și marea (câmpia peștelui)). Alte concepte desemnate metaforic în poezia scaldică, și cărora autoarea le acordă spații însemnate, sunt Cerul, Pământul, Inima, Iubirea, Corabia, Iarna, chiar și Iisus Hristos.
   
Flavia Teoc
Mulți cititori vor fi însă total cuceriți de frumoasele legende evocate, cum ar fi cea despre „bătălia fără sfârșit” sau legenda despre apariția piticilor, despre miedul poeziei (o minunată poveste despre inspirație și izvoarele poeziei) sau cea plină de vrajă despre „comoara lui Thjazi”, în care sunt implicați pe lângă uriașul Thjazi, care va lua formă de vultur, trei zei (Odin, Loki și Hoenir) și zeița Idunn („în trena acestui mit – subliniază Flavia Teoc – coșurile încărcate cu mere devin accesorii trecerii în veșnicie”).

Flavia Teoc este poetă, eseistă, prozatoare și traducătoare. După lectura acestui studiu, am recitit cartea „Fiord” (Cluj-Napoca, Ed. „Limes”, 2014), urmărind dacă anumite caracteristici ale poeziei scaldice au contaminat versurile poetei. Nu am reușit să identific metafore kenning, dar Flavia Teoc aduce în poezia sa misterul lumilor de gheață, al fiordurilor din ținuturile nordice, versurile sale fiind bogate în construcții metaforice pe care nu le-am întâlnit nicăieri în altă parte.

(articolul „Variații metonimice în poezia scaldică” a fost publicat în Revista Ateneu, noiembrie-decembrie, 2017, la rubrica semnată de Violeta Savu, „Cartea din colet”)
Violeta Savu, fotocredit: Mia Nazarie


Lansare de carte la Târgul Gaudeamus, 2017, „Limbajul poeziei scaldice”. (vorbitor: Paul Gabriel Sandu)
   


Cartea din colet. Colecția de păpuși a Tincuței

Cartea poetei Tincuța Horonceanu Bernevic, „Anotimpul păpușilor” (Ed. „Singur”, Târgoviște), mai ales prin lirica de dragoste și prin caracterul meditativ/introspectiv, se situează în prelungirea anteriorului volum, „Strigătul ca o punte”, dar cu un discurs mai amplu și mai precis; tristețea se păstrează, dar e mai puțin apăsătoare, mai resemnată. În continuare, poeta este preocupată de probleme grave (moarte, viață, durere, spaimă existențială), îmbogățite și chiar potențate prin tema copilăriei. Sunt evocate jocuri formative și o panoplie de întâlniri definitorii: figura bunicului, a mamei, a tatălui dispărut de tânăr. Pe coperta a IV-a a cărții, Ștefan-Doru Dăncuș afirmă că poeta „ni se descoperă [...] preocupată de sine”. L-aș contrazice un pic: chiar dacă în marea lor majoritate cele peste optzeci de poezii incluse în volum sunt reflexive, în opinia mea epicentrul lor nu este „eul”. De multe ori când poeta spune „eu”, o face dând glas unei păpuși. O păpușă care poate avea sau nu aceeași identitate cu autoarea. Nu în toate cazurile păpușa este un alter ego; uneori e doar simbolul legăturii pierdute cu o lume dispărută (cea a copilăriei) sau a regretului că lumea s-a dezumanizat, s-a abrutizat, s-a eliberat de propria fragilitate, anihilând astfel spiritul curat.
Temele și motivele sunt prepondrent de factură romantică și simbolistă: lună, stele, nori, ochi, ploaie, soare, înger, pasăre, oglindă, vis, anotimp, toamnă, iarnă, copac, zăpadă, lumină, denumiri de diferite fructe și, bineînțeles, păpușă. Ele funcționează însă foarte bine, așa cum observa pertinent și Ștefan-Doru Dăncuș, în „intervențiile de tip modernist”. Câteva texte – „Și Noe a luat în arca sa câte o pereche”, „Lover boy”, „Autobuzul femeilor”, exclusiv (post)moderniste – pot fi incluse lejer în orice antologie de poezie (post)douămiistă. În remarcabilul poem „Picioare de lemn”, se glisează spre intertextualism; ineluctabil, gândul ne duce la microromanul Aglajei Veterany „De ce fierbe copilul în mămăligă”. Subliniem însă că prin recursul autobiografic, discursul poetei își păstrează prospețimea și autenticitatea.
O altă trăsătură modernă a poeziilor din acest volum este bogata lor imagistică, cititorul având ocazia de a fi spectatorul unor tablouri de tip impresionist sau suprarealist, uneori în optimizată combinație: „prin perdele de dantelă croșetată/ploaia părea o joacă/din burta-i cenușie scuipa pepeni”. Angoasa este mai ușor de suportat datorită unor inserții de fină (auto)ironie: „erau niște păpuși de treabă/nu se ocupau de politică/numai când se întuneca de ploaie/îl pomeneau pe Dumnezeu/cel mult de două- trei ori”. Legătura cu divinitatea este prezentată cu finețe, referințele biblice se insinuează cu discreție, dar ceea ce-i formidabil este că li se păstrează astfel forța simbolului. Iată spre exemplu cum într-un autoportret, „Femeia (la patruzeci de ani)”, un text cu nuanțe feministe, întâlnim o trimitere subtilă la cămașa lui Iisus: „femeia/de patruzeci de ani așteaptă/cântecul lunii pline/pe masa din bucătărie/și toarce timpul/din ochii iubitului/ca pe o cămașă/dintr-o singură bucată”. Sinceritatea e o altă trăsătură esențială. Duioasele&splendidele poezii de dragoste sunt de o frapantă naturalețe: „Bărbatul pe care-l iubesc/e un cais/crescut lângă o bătaie prelungă de clopot/când înflorește/își înfășoară grădina pe tâmple/decupând miresme/în care mă ghemuiesc/ca-ntr-un joc neinventat”.
Cele mai puternice motive ale cărții mi s-au părut umbra și păpușa, ele alternând sau coexistând. Sunt poeme care-și găsesc continuitatea într-unul succesiv. În „Candoare” („Eu sunt o păpușă de lemn/crestată dintr-o creangă subțire de alun/am venit pe lume/într-o după-amiază senină/să-ți țin de urât/încap în palmele tale și știu când/de emoție/degetul tău cel mic mă strânge de mijloc/ca și cum s-ar fi îndrăgostit de mine/eu sunt doar o păpușă de lemn/dar visez la ziua când/voi vedea pe chipul tău/o tresărire de dragoste”), facem cunoștință cu drama păpușii de lemn, un amalgam de nostalgie, puritate și delicatețe. Drama se îmbogățește de înțelesuri în poemul de pe pagina următoare, „Umbră îndrăgostită”.
Un sens al cărții este acela de a atrage atenția că o păpușă (alter ego al autoarei, metaforă a oricărei femei sau, extinzând, a oricărei ființe) poate „căpăta viață”, poate fi însuflețită numai și numai dăruindu-i dragoste.
Nu doar datorită filonului postromantic, influențelor simboliste și imaginarului bogat aș apropia discursul liric al Tincuței Horonceanu-Bernevic de cel al laureatei Premiului Nobel Gabriela Mistral, ci mai ales pentru că poezia celor două se aseamănă în sensibilitatea mesajelor. Citind „Anotimpul păpușilor”, am călătorit parcă în alt timp, un timp în care era mai multă pace, lumină și visare. Deși sunt reflectate și amintiri triste, stări de temere sau chiar de panică, dintr-un „anotimp” al „înstrăinărilor”, majoritatea poeziilor de aici au capacitatea de a împrăștia în aer mireasma aromată și binecuvântată a pâinii de casă scoase proaspăt din cuptor.


Violeta Savu,
fotografie de Mia Nazarie
Notă: "Cartea din colet" este rubrica pe care o semnează Violeta Savu în Revista Ateneu.
Portretul Violetei Savu a fost realizat de artista fotograf Mia Nazarie.

O pagină din jurnalul taberei de la Ghimeș

Am plecat într-o zi de vară din Bacău. Când umbrele umbrelelor lăsau cerc în cercuri concentrice. Am evadat. În pasul Ghimeș, verdele se întinde ca marea sub cer. 
Într-o zi la Buha, binoclul găsit în costumul popular al bunicului, un tânăr ce-avea nume de polonez l-a folosit să aprindă un foc. Pe plita din fontă, cele cinci mezine au gătit picioici foarte gustoase. Vântul a purtat fumul aromat la vecinul vrednic de peste drum, care își țesăla calul. O iapă. Steluța știa să necheze în două limbi. Cu tandrețe de mamă, s-a oferit să poarte în spinare copiii care-au animat valea cu visele lor transpuse în filme tot de ei regizate. Povești cu prinți și prințese, cu pielea la fel de albă ca laptele care, mai de demult, a fost folosit pentru a stinge flăcările ce-amenințau să înghită biserica veche.
În fiecare zi copiii au pictat și au luat lecții despre culori, lumină și compoziție de la artiștii plastici.  Artiștii poartă într-un secret buzunar lumina fermecată a făuririi vieții și frumuseții. Artiștii Taberei au fost: Geanina Ivu, fata cu buclele de aur; ea e pictorița care în urmă cu câțiva ani a „îmblânzit” marele urs carpatin. Iar din Drumul Crucii numai ea știe să facă un joc colorat de-a v-ați ascunselea; Marius Crăiță-Mândră, pictorul cu inimă mare; are capacitatea de a fermeca până și biții. 0100 1100 1011 0011 știu sub bagheta lui să danseze. Octete, valsați în culori! Elena Samburic, artista din Basarabia, venind de peste râul râurat de dor și românească durere, s-a împrietenit cu Calea Lactee. Ion Mihalache: el e ca un vulcan care mocnește pe dedesubt; seara îl prindea pe colinele din jur, pictând în plein-air. El a desenat din fericită treime de linii chipurile colegilor artiști și a făcut o nouă casă pictată în casa celor de-au fost gazdele noastre într-o zi de vineri - Ildiko și Andreea Juverdeanu. În curtea casei de la Buha am învățat să cosim. Să așezăm iarba pentru viitorul ei de fân bun. De la bunicul Andreei am învățat și prietenia sunetelor din cântecul de gorună și din melodiile cântate împreună.
La Buha, umbrele umbrelelor și umbrele umbrelor și orice fel de umbre se topesc în coronițe de raze de soare. La Buha, centrul centrului este cea dintâi trăire a omului: Iubirea.
Când ne-am întors înapoi din tabără, în oraș aproape era toamnă.

*„Tabăra de creație pentru tineri Palanca-Ghimeș-Făget” este proiectul Asociației „Time for art” (președinte, Geanina Ivu, vicepreședinți, Constantin Broșu și Oana Gheorghe), perioada de desfășurare: 20-27 august, proiect realizat cu sprijinul primarului municipiului Bacău și al Consiliului Local al municipiului Bacău, în cadrul „Bacău – capitala tineretului din România, în anul 2017”. Tabăra a fost bogată în activități: work-shop-uri, ateliere de pictură, fotografie și video, lecții de scriere creativă, drumeții, vizite la muzee, activități sportive etc. Au participat: Geanina Ivu, Elena Samburic, Ion Mihalache, Marius Crăiță-Mândră (artiști plastici, membrii U.A.P.), Constantin Broșu (fotograf), poetele Oana Gheorghe și Violeta Savu și următorii elevi și studenți: Maria Vlad, Diana Iftime, Bogdan-Ștefan Novac, Călin Silviu Vizante, Teodor Vlad, Mara Bucur, Andrada Broșu, Ana Trăistaru, Bianca Gheorghe, Carina Gheorghe, Teodora Tuduriu, Alexandra Creangă, Vlad Cazimir. Primul vernisaj al taberei va fi pe 4 noiembrie la Galeriile Karo. Se expun lucrările pictate în tabără și se proiectează scurtmetrajul „Psihoză” (regie și scenariu, Maria Vlad; montaj, Diana Iftime; imagine, Bogdan-Ștefan Novac; costume, Juverdeanu Ildiko; în distribuție: Vlad Cazimir, Maria Vlad, Diana Iftime, Bogdan-Ștefan Novac, cadre filmate în Buha, comuna Ghimeș-Făget. Cel de-al doilea vernisaj al Taberei va avea loc pe 18 noiembrie, la Universitatea „George Bacovia” din Bacău.

Geanina Ivu - Casa de la Buha
Marius Crăiță-Mândră - Compoziție
Elena Samburic - Calea lactee


(articol publicat în Revista Ateneu, octombrie, 2017)

Întâlnire la foișor

Și ne-am dus în foișorul acoperit,
unde am găsit toate jucăriile copilăriei,
căluțul cu cheie mecanică și trenul electric,
de care ne-am bucurat împreună,
coșul meu cu păpușile spre care nu ai vrut
în primii tăi ani să privești. Cum nici eu
nu m-am apropiat de soldățeii de plumb, iar
tancurile cu telecomandă chiar și acum îmi sunt
urâte. Dar după atâția ani, când jocurile noastre
s-au schimbat, multe au și dispărut,
ne uitam la acele amintiri și mâinile noastre
s-au atins deasupra unui obiect, un puzzle
cu mii de piese viu colorate, reprezentând un castel.

Apoi ploaia a trecut, soarele tot mai cald împrietenea
jocul cu lumina, gesturile noastre mature cu copilăria.
Însă toată vraja s-a rupt cu zgomotul unei drujbe electrice.
Au venit lucrătorii primăriei să taie din curtea interioară
copacii. Au crescut prea înalți, mult prea înalți... Și atunci,
m-am gândit că te-am iubit pentru cât de zvelt ești,
și nu mi-am dat seama că ești în pericol, la fel ca un copac
neobișnuit de frumos.

(text: Violeta Savu)



Două cărți de Marguerite Yourcenar într-un singur volum

Editura Humanitas ne oferă, într-un singur tom, prilejul de a citi două microromane ale scriitoarei Marguerite Yourcenar. Ambele sunt scrise la persoana I, sub formă de confesiuni.

Deși o scriere de tinerețe, datorită lirismului său, m-a impresionat mai mult prima dintre povestiri, „Alexis sau tratat despre lupta zadarnică”, de fapt o lungă scrisoare a unui bărbat către soția sa, Monique, pe care o părăsește, expunându-i motivele. Poezia acestei cărți a fost foarte bine redată de rafinata traducere făcută de Petru Creția.
Epistola e presărată cu tot felul de panseuri, cu evocări sensibile din copilărie, Alexis ajunge să îi scrie soției și despre amintirile lor comune, dar trecându-le prin filtrul său propriu, prin prisma dezvăluirii făcute despre adevărata lui identitate. Subiectul cărții m-a dus cu gândul și la două creații moderne, la filmul „The Danish girl” și într-un fel și la textul lui  Emmanuel Adely, „Mad about the boy”, nu doar pentru că tema tratată este cea a ambiguității sexuale, ci pentru că totodată reliefează dramele interioare, problemele de conștiință ale personajelor. Sunt opere pe care nu te poți opri să le admiri pentru calitățile estetice/artisitice, indiferent dacă ai sau nu ceea ce să numim generic prejudecăți. Cu atât mai mult cu cât frământările lui Alexis pot fi ale oricărui individ care suferă din cauza unei atracții/iubiri interzise, neacceptată, în particular, de propria conștiință, în general, de societate. Vina asumată de Alexis este cea de a-i fi ascuns soției sale prea mult adevărul despre el însuși, nu prin minciună, ci printr-o apăsătoare tăcere.
Însă cel mai mult impresionează nu atât subiectul abordat, întâlnit în zilele noastre în multe alte cărți, ci mai ales farmecul deosebit al scriiturii, cu desele și formidabile alăturări de termeni aparent antitetici/incompatibili: „miracol efemer”, „fleacuri utile”, „prestigiu romantic”, „primejdia renunțărilor subite”, „sofismele pasiunii”, „intimitate îndepărtată”. Am rezonat cu profundele reflecții despre dragoste, prietenie, moarte și viață, teamă și adevăr, muzică și pasiune, tăcere și comunicare într-o relație.

Totuși, o mare parte a cititorilor s-ar putea să fie mai atrași de lectura microromanului „Lovitura de grație”, publicat de Yourcenar, în 1939, la exact zece ani de „Alexis...”. Are o poveste bună (traducere de Doina Jela Despois), în mărturisirea făcută de Erich, apar mai multe personaje, iar locul unde se petrece cea mai mare parte a acțiunii, un vechi castel, cu aer gotic, contribuie la crearea unei atmosfere sumbre, apăsătoare, dar și misterioase. Avem un triunghi amoros: Eric, Conrad (el este tânărul moștenitor al proprietății castelului) și Sophie, sora lui Conrad. Plecând de la prefața întocmită chiar de M. Yourcenar, un fel de autoprezentare (și „Alexis...” beneficiază de o asemenea interesantă introducere), m-am așteptat la o poveste în genul celor scrise de Patricia Highsmith, „The talented Mr. Ripley” (1955), „The two faces of January” (1964). Nu am citit cărțile Patriciei Highsmith și nici nu-mi propun să o fac, dar am văzut ecranizările, „En plein soleil”, 1960, „The talented Mr. Ripley”, 1999), „The two faces of January, 2014” și mi-au plăcut foarte mult. Însă povestea lui Yourcenar e altfel și altcum. Imediat după ce am citit intro-ul am fost puțin iritată de faptul că autoarea deja îmi dezvăluise (credeam eu) intriga și deznodământul, dar nu mi-a luat mult timp până când am înțeles că esența cărții aveam să o descopăr treptat, iar tensiunea finalului nu aveam cum să o bănui. Fondul războiului acutizează drama personajelor, pe care concomitent le urăști și le iubești, le admiri și le detești. Însuși naratorul (Eric) se prezintă pe sine într-o lumină deloc favorabilă, iar Sophie, care se îndrăgostește fără speranță de el, nu e chiar cea mai frumoasă femeie, nu-i lipsește tandrețea și inocența, dar în comportamentul ei rezidă tot timpul ceva masculin(izat).
Povestea, chiar dacă e spusă la persoana I, are dinamică, tensiune și conflict și o bună imagistică,  pretându-se a fi scenariu de film sau de teatru.  De altfel, de pe contracopertă am aflat că romanul „Lovitura de grație”a fost ecranizat în 1976, în regia lui Volker Schlondorff. Am urmărit câteva excerpte pe youtube, printre care și secvența bombardării a unei aripi a castelului, dar descrierea din carte impresionează mult mai mult. Însă și filmul cred că e bun, are forța peliculei alb-negru care lasă dialogul să respire, mi-au plăcut secvențele pe care le-am vizionat, interpretările actorilor sunt foarte bune.

Pe copertă: desene de Egon Schiele 

În continuare, redau câteva citate din cele două romane.

Din  „Alexis sau tratat despre lupta zadarnică”
- „Toate lucrurile, chiar și heleșteile, au secretul lor, starea de liniște, ca și tăcerea, nu este decât o suprafață și, cea mai rea dintre minciuni este minciuna liniștii.”
- „Când se statornicește tăcerea într-o casă e greu să o mai scoți de acolo. Cu cât un lucru e mai important, cu atât simți nevoia să nu vorbești despre el.”
- „Închipuirile noastre sunt cele care încearcă să înveșmânteze realitatea, realitatea este însă de o nuditate divină.”
- „Cuvântul fericire pare de fiecare dată un cuvânt derizoriu, pentru că dovedește mai bine nimicnicia noastră decât importanța pe care o dăm fericirii.”
- „Plăcerea este efemeră, iar muzica ne înalță o clipă, apoi ne lasă și mai triști. Somnul aduce însă alinarea. Chiar după ce ne trezim, trec întâi câteva secunde și abia apoi începem să suferim iarăși.”
-„Apa curge îmbelșugată și mută, prin vinele pământului, se adună, dă pe dinafară, iar stropii care curg în lumină sunt sonori. Muzica n-ar trebui să fie decât preaplinul unei mari tăceri.”

Din „Lovitura de grație”

„Prietenia este înainte de toate certitudine, asta o și deosebește de dragoste. Ea mai înseamnă și respect și acceptare totală a unei alte ființe.”
„Existența nu e făcută din elanuri subite și din obstinată constanță, ci din compromisuri și uitări.”
„Există șanse pe care, împotriva noastră, propriul instinct le refuză.”


Văzduhul albastru (Maxim Dumitraș)

Am văzut nori albi, am văzut nori
albaștri, am văzut nori ce erau pregătiți
pentru atârnarea de cer. Privită de la balcon, forma unui nor,
ce fusese culcat cu grijă de Maxim Dumitraș în grădina cu statui,
era o covată. Mi-am dorit s-aud din viitorul ploii un cântec de leagăn.
Aș fi fost norul alb și albastru, aș fi căzut picătură cu picătură
peste acoperișul ierbii. 

Când esența lemnului de stejar, mâna sculptorului o transformă
în strălucire de marmură, norii își fac camăruțe
cu pereți de zăpadă. Rătăcind prin coridoarele lungi care le leagă,
vom visa, vom visa taina, vom descifra arhitectura albastră a bucuriei.


Despre rezidența „The blue”: „Programul de Rezidențe artistice de sculptură “Albastru” are ca principal scop constituirea unei colecții valoroase de sculptură contemporană în lemn ce vizează reorganizarea și amenajarea spațiului expozițional „Muzeul în aer liber” al Centrului de Cultură „George Apostu”, un important monument de for public.
La ediția de anul acesta, ce se desfășoară în perioada 3-21 iulie 2017, participă: Maxim Dumitraș (România), Nedim Hadziahmetovic (Serbia) și Krasimir Metodiev (Bulgaria).
Maxim Dumitraș are un proiect intitulat Nori, forme abstracte, cu mare putere de imaginație.
http://www.modernism.ro/2017/07/11/rezidenta-artistica-de-sculptura-albastru-centrul-de-cultura-george-apostu/

Și mie mi-a scris Fernando Krapp

Încă de când s-a anunțat (eu am auzit prima dată la Radio România Cultural) titlul piesei montate la cel mai nou teatru municipal din România, cel din Suceava (care a primit numele dramaturgului Matei Vișniec), - ”Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare”, regia aparține „artistului-fenomen”Alexander Hausvater, mi-am dorit să văd spectacolul. Așa că pe 27 iunie m-am suit în tren, împreună cu o bună prietenă, și am purces... la Suceava. Din păcate, timpul scurt nu ne-a permis să vizităm obiectivele turistice care merită văzute și revăzute în Suceava, dar am promis că ne vom reîntoarce, sperând că vom putea revedea și piesa. Povestea relatată e frumoasă, emoționantă, tulburătoare, iar montarea ei pune în valoare mai multe forme de artă: dans, muzică, video, poezie, scenografie, dramaturgie, arta actorului... Textul este scris de dramaturgii Tankred Dorst și Ursula Ehler, și e inspirat de nuvela lui Miguel de Unamuno, „Nada menos que todo un hombre” („Nimic altceva decât un bărbat”). E o poveste de viață și dragoste, care îmbină senzaționalul cu misterul, tandrețea cu tensiunea dintre personaje. Tehnici ultra-moderne ale artei spectacolului sunt îmbinate cu elemente de teatru antic. Corpul de dansatori, care formează, după cum atrage atenția Carmen Mihalache, „personajul colectiv”, mie mi-a adus aminte de corul din teatrul antic, numai că de data aceasta prin atitudini corporale și câteva propoziții aforistice declamate se spune ce altădată se făcea prin strofă, antistrofă și epodă. Chiar și începutul piesei mi-a amintit cumva de „Ifigenia în Aulia” (Euripide), Iulia, la fel ca Ifigenia, este sacrificată de tatăl său. Iulia, o tânără de o frumusețe diafană, este „vândută” lui Fernando Krapp, un tânăr bogat, carismatic, dar cu o faimă foarte proastă... se bănuiește că și-ar fi omorât prima soție, deși nimeni nu a putut demonstra asta vreodată. Iulia, încet-încet, se va îndrăgosti de soțul ei, dar comportamentul rece al acestuia, care dă frâu liber și unor instincte primare, o determină să caute dragoste (de fapt, mai mult atenție) în altă parte, chiar dacă evadarea ei (este sau nu) doar o iluzie. 
Totul curge într-o armonie perfectă și nu simți când se trece de la un tablou la altul, evoluția personajelor se face gradat și subtil, e multă trăire în acest spectacol, care transmite idei de profunzime și prin sugestii afrodiziace, e într-adevăr, așa cum spune însuși Hausvater „un carnaval al simțurilor”. Deși nu-s adepta muzicii cu sonorul la maxim, aici și-a avut rostul și am simțit cum mi-a pătruns în toți porii, parcă prin vene nu mai curgea sânge, ci muzică. 
Impactul cel mai mare asupra publicului o au scenele de la spitalul de psihiatrie, prin muzica psihedelică, reproducerea zgomotelor făcute de șocurile electrice, epuizarea fizică și nervoasă a Iuliei (care fusese internată acolo de Fernando), lașitatea contelui (așa-zisul amant al Iuliei) contribuind la oprimarea Iuliei. Pare că un delir infernal a contaminat toate personajele, lumea întreagă e cuprinsă de distopie... (aș face o paralelă cu o secvență din filmul rusesc „Dom durakov”). 
Iulia va reveni în cuibul familial, și totul va începe să devină suportabil, se instalează calmul, dar și apatia. Până la urmă cei doi, Iulia și Fernando, vor îmbătrâni împreună (splendidă metafora cu copăcelul din decor în care apar sau dispar frunze în funcție de... anotimpurile vieții). El nu i-a mărturisit niciodată iubirea femeii adorate, dar nici moartea nu l-a putut dezlipi de lângă aceasta. Se pierde intensitatea sentimentelor dacă le mărturisim?! Fernando Krapp așa a crezut și, paradoxal sau nu, dar poate chiar această teamă a făcut nemuritoare iubirea dintre el și Iulia. 
 „Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare” are o forță și o grație specială, regizorul Hausvater face ca această piesă să fie memorabilă, el o încarcă de simboluri, te poți bucura la vizionarea primei reprezentații, dar ca să înțelegi pe deplin mesajele, necesită revizionare. Din multele simboluri, mă opresc să divulg câteva: albul imaculat al costumelor (doar colonelul poartă un costum de culoarea pielii), fantoma soției moarte cu fața acoperită de văl (de fapt spectrul morții), codițele rasta albe (lacrimi, dar și semne ale maturizării și îmbătrânirii), ochii dintr-o proiecție video, imaginea acestora se rotește cu diferite unghiuri, iar la un moment dat privirea este acoperită de o rămurică a arborelui delicat (semn că deseori privirea ne este, metaforic vorbind, penetrată și nu vedem clar realitatea) și multe alte coduri ar fi de identificat.

Fără să exagerez, mi se împleticeau picioarele când am ieșit din sala de spectacol. Am trăit emoții foarte puternice. A fost un eveniment special, foarte apreciat de publicul sucevean prezent în număr destul de mare, și care a chemat și rechemat actorii pe scenă pentru aplauze, deși pe 27 iunie nici nu era premieră... 
O cronică foarte bună a acestui spectacol a scris Carmen Mihalache (critic de teatru) în Revista Ateneu, iunie, 2017.