Vis cu caise

Cu o lună de zile înainte de Crăciun, într-o zi blândă şi însorită de noiembrie, câţiva copii au jucat fotbal şi au aruncat, din greşeală, mingea pe copertina centralei termice din spatele blocului. Când m-am trezit într-o dimineaţă şi m-am uitat pe fereastră, a fost ca o surpriză cum clădirea aceea, cenuşie şi zăbrelită cu sârme ruginite, ţinea pe acoperişul ei, o minge gălbuie, decorată în mijloc cu romburi mici albastre. Apoi a fost vreme urâtă, cu ploaie rece. Vântul a deplasat puţin mingea care s-a menţinut totuşi pe marginea neagră a copertinei. După câteva zile de ploaie, romburile au dispărut şi s-au transformat în pete cu forme nedefinite. După Crăciunul tulburat de ceaţă, culoarea albăstrie a romburilor s-a făcut roşie şi s-a întins pe toată suprafaţa sferică. Era aceeaşi minge dar parcă ar fi fost revopsită. Şi nu ştiu de ce, asta mă întrista un pic. După ce l-am sărbătorit pe Sfântul Ştefan, seara am visat...
Eram într-o clădire mare dar neluxoasă, ba chiar era un pic lugubră. Mă aflam pe unul din paliere şi eram înconjurată de... lifturi. Unul avea uşa de fier larg deschisă, pe podea un suport de lemn, în mijlocul suportului, mingea. Am simţit că e un semn să nu aleg acel lift. Am intrat în altul, un bec pâlpâind anemic îmi semnala că sunt la etajul trei. Nu întrebaţi de ce am ales liftul dacă era doar etajul trei, spaţiile dintre etaje erau foarte mari şi poate nici nu existau scări în clădire, nu ştiu... Am apăsat pe butonul de parter şi am început să mă rog să nu se blocheze liftul, să nu mi se întâmple ceva rău în cutia neprietenoasă. Din când în când, pe marginea de jos puteam vedea o linie de lumină artificială. Bătăile inimii se mai răreau. Imediat după ce s-a deschis uşa, am păşit într-o casă ţărănească mare, boierească, învăluită de lumină albă, profundă dar odihnitoare. Într-una din odăile rustice, m-au întâmpinat bunica şi mama care m-a întrebat ce am în traistă. I-am răspuns mamei că am mere roşii. A gustat un măr dar nu i-a plăcut, mi-a zis că merele mele au gust de oraş. Să vezi ce a făcut bunică-ta în grădină! îmi zice. Hai du-te, e şi soră-ta acolo. Dau un ocol casei şi ajung în camera care, probabil, ar fi trebuit să aibă rol de salon, era dreptunghiulară, lungă şi amenajată ca o seră. Dintre ramurile copacilor pitici apare şi Nora zâmbind şi muşcând cu o plăcere molipsitoare dintr-o caisă atât de frumoasă cum n-am văzut vreodată în viaţa mea. Fructul e perfect rotund şi culoarea lui portocalie încălzeşte privirea. Încape numai bine în mâna delicată a sorei mele. Ea a ajuns la sâmbure şi lemnul acestuia e umed şi neted. Şi atunci îmi dau seama că arborii aceia pitici sunt caişi. Culeg o caisă, este puţin pufoasă dar tare plăcută la atingere, aşa cum ar fi un ursuleţ de pluş. Nora îmi spune să spăl caisa, atrăgându-mi atenţia că fiecare copac era plantat într-un fel de cadă umplută cu pământ, iar în colţ se afla o cişmea. Am deschis şi eu un robinet mic, a curs un firicel de apă şi caisa strălucea acum în mâna mea. Apoi m-am uitat prin ferestrele mari ale serei. Dincolo, am văzut o terasă de viţă de vie cu frunze de un verde crud tremurând imperceptibil. La orizont, nu era cerul, ci marea cu valuri albastre şi liniştite. Acolo, afară, sub viţa de vie, pe o băncuţă, mama şi bunica stăteau de vorbă, s-au întors un pic spre noi două (sora mea stătea lângă mine) şi ne-au zâmbit foarte discret. În câteva secunde, între noi şi ele a început să cadă o zăpadă cu fulgi mici, liliachii.

Când m-am trezit dimineaţă, ceaţa plecase, soarele strălucea vesel iar de pe copertina centralei, locul mingii fusese luat de un bulgăre alb de zăpadă. La micul dejun, pentru desert, Nora pregătise o fructieră plină de mandarine cu frunzuliţe verzi şi fragede.

Două recenzii de film

publicate în nr. 6/2013 al revistei "Poem caffe", revistă de poezie ce apare la Brăila prin susţinerea financiară a Cofetăriei POEM CAFFE


Broadchurch (2013, Marea Britanie)

La piel que habito (201, Spania, regie Pedro  Almodóvar)



A torinoi lo



...un film regizat de Bela Tarr (Ungaria). Filmul incepe cu relatarea momentului care a declansat nebunia lui Nietzsche, acesta asistand la biciuirea nemiloasa a unui cal decatre un birjar. Agonia calului l-a impresionat pe filozof peste masura: "In Torino, pe data de 3 ianuarie 1889, F. Nietzsche iese de la nr. sase, de pe strada Carlo Alberto, poate pentru a face cativa pasi, sau pentru a merge la oficiul postal pentru a-si ridica posta. Nu foarte departe de el sau intr-adevar foarte departe de el, un birjar avea necazuri cu calul sau incapatanat. In ciuda indemnurilor sale calul nu voia sa se miste, cat despre birjar... isi pierde rabdarea si pune biciul pe el. Nietzsche ajunge in multime si pune capat brutalei scene a birjarului, care in acel moment spumega de furie. Robustul si mustaciosul Nietzsche sare pe neasteptate in trasura. Apuca gatul calului cu bratele si plange in hohote.Vecinul lui il ia acasa, unde zace in pat, nemiscat si in tacere, vreme de doua zile. Dupa care pronunta celebrele sale cuvinte: 'Mama, sunt nebun!' Mai traieste10 ani intr-o nebunie blanda, sub ingrijirea mamei si a surorii sale. Despre cal, nu mai stim insa nimic." Si de aici incepe... povestea ... calului, singurul animal al unei familii formata din doua persoane, un barbat si fiica lui. Barbatul pare destul de in varsta dar asta probabil din cauza bolii de care sufera, are semipareza pe partea dreapta a corpului. Fata, in varsta de vreo 30 ani (mai mult sau mai putin), este uratica dar degetele ei sunt de o finete rara, n-ai cum sa nu le remarci atunci cand cei doi iau masa, constand mereu in cate un cartof fiert pentru fiecare. Locuinta este un bordei izolat de lume (interiorul seamana oarecum cu Chilia lui Daniil Sihastru de la Putna), afara este o furtuna de vant fara sfarsit. Atmosfera este dezolanta, spatiul de desfasurare claustrofob. Tatal si fiica iau doar de doua ori contact cu "lumea", o data cand o satra de tigani trece "intamplator" pe acolo si, prin vizita unui barbat bizar, un musteriu pentru palinca, un fel de profet paranoic, ce va tine un discurs delirant si nihilist. Cand barbatul acesta pleaca, ultima imagine a lui este incadrata in urmatoarea fotografie, impartita de canatul din mijloc al ferestrei: de o parte - silueta barbatului, aflata pe aceeasi linie cu copacul din departare (un simbolal evadarii in alta lume - care se va dovedi a fi imposibila), iar de cealalta parte - nimicul, singuratatea. Intrarea intempestiva a tiganilor se leaga de simbolul fantanii (mai sunt si alte simboluri in film: fereastra, furtuna, camasile albe, lampa, cartofii, lemnul, focul din vatra, ...)

Tacerile (se rostesc extrem de putine cuvinte), muzica psihedelica (Mihály Víg), sunetul frunzelor spulberate de vantul salbatic intregesc un tablou al dezolarii. Tatal si fiul sunt doua chipuri ale nefericirii. Dar cea mai coplesitoare pare a fi tristetea calului. Filmul se incheie magistral, cei doi parca ar fi figuri de ceara si se vor ineca treptat intr-un intuneric incarcat de semnificatii.
Un film despre care cineva afirma ca este o capodopera. Subscriu parerii respective!

aminamor

 pânza de păianjăn se aşterne peste sexul lui
simt o tristeţe inexprimabilă în niciun sărut
văd cu ochii închişi bolta cerului
pe care pictorul a lăsat
o icoană cu maica îndurerată
faţa rotundă linie curbă continuă legând
buze nări ochi linie neagră linie caldă
absorbind lacrimi

pânza de păianjăn îşi încâlceşte iţele
eu nu voi fi niciodată femeia acestui bărbat
vorbele lui cad grele în inima mea
visul meu lângă el este peliculă neagră

„uite ce frumos se poate muri”
îmi şopteşte exersând
erotisme pe pânze abstracte

în camera lui de Barbă Albastră
îmi oferă blând şi de la distanţă
un loc într-un fotoliu piesă de anticariat

doar aşa pentru a privi
din când în când pe fereastră
la o nelămurită tandreţe

din depărtare el mă vedea
frumoasă


(poezie un pic mai veche, cuprinsă în vol. Din depărtare el mă vedea frumoasă, 2011, Ed. Tracus Arte)

Copilul Furnică, o poveste printre poveşti

Copilul furnică - o carte fabuloasă scrisă de Tincuţa Horonceanu Bernevic
Povestea Copilului Furnică m-a dus la un moment dat cu gândul la povestea „Regina albinelor” (Fraţii Grimm), în care dacă-mi aduc bine aminte, apare la un moment dat, o crăiasă a furnicilor. În plus, acţiunile ambelor poveşti respectă principiul „bine faci, bine găseşti”. Alice din Ţara Minunilor bea dintr-o sticluţă şi se micşorează sau gustă dintr-un cozonac şi dimensiunile ei se măresc. Când se afla în trupul de furnică, băieţelul Alikan dacă tuşeşte devine din ce în ce mai mare, ajungând la dimensiuni impresionabile. Însă întreaga istorie a lui Alikan poate fi citită şi în cheie simbolică, un cititor matur se va lăsa impresionat de dramatismul inclus în conţinut. Întâmplările prin care trece personajul principal pot fi transpunerile din visele avute în stările febrile cât timp a zăcut. Începând cu vizita eroului în cimitir şi înţepăturile furnicilor bătăuşe, totul ar putea fi doar un vis. De aceea consider că ar fi interesantă şi o evaluare a textului din perspectivă suprarealistă. Metamorfoza şi visele zbuciumate m-au dus cu gândul la Kafka. Dar în principal, cartea se adresează copiiilor şi poate fi citită ca un roman de aventuri.

Din punct de vedere al tehnicii literare, Tincuţa Horonceanu Bernevic construieşte foarte bine povestea, existând o interferenţă continuă între planul real şi cel imaginar. Ca modalitate artistică, foloseşte ingenios personificarea şi hiperbola. Un mijloc prin care rezolvă conflictul între bine şi rău este antiteza. Răul este întruchipat de prinţesa Yarinda, regina furnicilor-cameleon. Algun reprezintă binele şi frumosul, având totodată şi un caracter sacru. Intriga poliţistă pigmentată de umorul inteligent şi ironia fină determină desfăşurarea acţiunii într-un ritm alert. Dar registrele sunt schimbate cu măiestrie şi paginile antrenante sunt succedate de fragmente încărcate de lirism. [...]
În esenţă, am sentimentul că povestea „Copilul-furnică” ar fi fost şi pe placul lui G. Călinescu care afirma: „A ieşi din lectură cu stimă sporită pentru om, acesta este secretul marilor lecturi pentru tineret”. Din punctul meu de vedere, „Copilul-furnică” este o carte fascinantă şi am convingerea că îşi va câştiga mulţi admiratori în rândul cititorilor de toate vârstele.
(fragmente dintr-un comentariu mai amplu, publicat în Revista Ateneu, noiembrie decembrie 2013., p. 6)

Expoziţie Tabăra de la Straja

La Galeriile Alfa din Bacău se poate vizita, după cum s-au exprimat deja unele voci (mult mai avizate decât a mea), una din cele mai frumoase expoziţii de artă din acest an. Sunt expuse lucrări realizate de plasticieni băcăuani în tabăra de la Straja. Un reportaj bun, relevant, despre tabără şi artiştii participanţi, a scris Doina Cernica în revista Ateneu (iulie-august, p. 16-17)
Expoziţia de la Galeriile Alfa ne-a prilejuit bucuria de-a vedea ce au lucrat artiştii în tabăra de creaţie. Toate lucrările sunt frumoase şi au "ceva" aparte, o energie spirituală deosebită care, înclin să cred, a fost împrumutată din natura fermecătoare de la Straja. Tablourile artiştilor băcăuani parcă sunt mai luminoase ca niciodată şi, mai optimiste. Poţi să faci o plimbare prin expoziţie şi simţi aceeaşi relaxare ca după o plimbare minunată prin pădure. Zăboveşti în faţa multor case şi ţi-ar face placere să le treci pragul. Căpiţele de fân presărate prin pânza unuia şi altuia dintre artişti îţi înveselesc inima şi parcă te invită la joacă. Am privit amuzată cum Ilie Boca a pus la câteva "acoperişuri" dar apoi am descoperit, în fotografii făcute la faţa locului, că erau aşa şi în realitate. Dar bineînţeles că ... nu exact aşa, Ilie Boca imprimând în numeroasele tablouri pe care le-a pictat, spiritul său inconfundabil. Peisajele lui Ilie Boca mie mi se par melancolice, poate datorită griurilor speciale în care sunt lucrate. Imagini din realitate sunt zugrăvite şi de Silvia Tiperciuc dar şi ea are o manieră extrem de personală, parcă expune o vedere din interior spre exterior, prin nişte coloane (ce făceau parte in facto din arhitectura unei clădiri) ce te duc un pic cu gândul şi la cele greceşti... Cel puţin pe mine aşa m-au purtat gândurile, visele... Un tablou al lui Marius Crăiţă-Mândră m-a transpus într-o stare fantastică, eliadescă, aşa ca într-o secvenţă din "Noaptea de sânziene". Rafinament, stil si eleganta am admirat in picturile lui Dumitru Macovei, Vasile Craita-Mandra, Stefan Pristavu. O lumina speciala radiaza in picturile Biancai Rotaru. Imagini frumoase, instantanee sau panorame de la Straja, se regasesc la aproape toti expozantii. Iti dai seama de asta chiar daca nu ai avut prilejul sa vizitezi acele locuri, din faptul ca le regasesti in imagini la artisti diferiti, cu modalitati de expresie si interpretare personale. Doar doua plasticiene n-au ales sa ilustreze in panzele lor, peisajul de la Straja. Danny Zarnescu celebrand, cum ii sta in obicei, magia negrului iar Mari Bucur jucandu-se in picturile ei cu tot felul de culori si forme geometrice.

Danny Zarnescu


Imagini frumoase, instantanee sau panorame de la Straja, se regăsesc la aproape toţi expozanţii. Îţi dai seama de asta chiar dacă nu ai avut prilejul să vizitezi acele locuri, din faptul că regăseşti imagini asemănătoare la artişti diferiţi, deosebindu-se prin perspectivă, unghi, culori sau... interpretare.
Dar total ieşite din orice fel de canoane sunt tablourile lui Ion Mihalache. Ar fi un non-sens să spun că s-a depăşit pe sine însuşi pentru că în cariera sa artistică, I. Mihalache se află într-o continuă auto-depăşire, în permanenţă vine cu ceva nou, schimbă tematici, subiecte, formulele de exprimare, mereu îi reuşeşte foarte bine. Când am ieşit de la expoziţia ce abia se vernisase, sub imboldul impresiilor foarte proaspete am spus despre lucrările lui Ion Mihalache că sunt mai "altfel" decât orice "mai altfel" am văzut eu până acum. E drept, că nu sunt totuşi o cunoscătoare de artă, ci o modestă admiratoare. Dar mi se par formidabile aceste desene, despre care Irina Băcăoanu îmi mărturisea, la rându-i, în cele mai elogioase aprecieri vizavi de ele, că-i amintesc de felicitarile vechi, din copilăria noastră. Ea se mira de ce i-a putut provoca inspiraţia artistului, nişte banali stâlpi!
Să faci artă din ceva aparent banal, iată o reală măiestrie. I-am arătat, pe calculator, dnei Carmen Mihalache (critic de artă şi teatru) din desenele postate de artist pe pagina lui oficială de fb. Carmen Mihalache a exclamat: "parcă ar fi solfegii muzicale!" Şi da, chiar că după aceea am văzut şi eu portative cu chei sol deşi ele nu există în desene. De fapt, cred că poţi vedea în aceste desene şi mai mult dar totodată şi mai puţin decât a reprezentat artistul, exact în asta constă farmecul lor. De exemplu, eu am văzut într-un desen nişte siluete feminine, când i-am zis asta Irinei Băcăoanu ea mi-a răspuns că da, da, aşa e, foarte bine am observat. Dar nu sunt convinsă dacă nu cumva i-am indus propria iluzie optică.
Ion Mihalache
În alt desen , de-o parte şi de alta a tulpinei unui copac, am desluşit două zoomorfe miniaturale. Deasupra unei case, în locul unde ar fi trebuit să planeze nori, umbre ale pădurii... M-a impresionat şi percepţia deformată asupra timpului şi anotimpului. Tabăra a avut loc în mijlocul verii dar crochiurile lui Ion Mihalache mi-au transmis o nostalgie specifică lunii noiembrie. Mă-ntreb dacă le-aş fi văzut în martie, aş fi simţit oare boarea primăverii?! Picturile în ulei au o anumită blândeţe şi nu doar desfată ci şi liniştesc ochii privitorilor. Unele vederi mi s-au părut frontale, iar în cele mai multe lucrări se suprapun două sau chiar mai multe planuri. În lucrările realizate de Ion Mihalache la Straja, punctul pare aş fi dat întâlnire nu cu infinitul (nimic nu mă duce cu gândul la ... nesfârşit) ci cu veşnicul, cu împietrirea timpului.
Şi... se spune că aşchia nu sare departe de trunchi... La doar 12 ani , fiica artistului, Smaranda Mihalache a debutat pentru prima oară pe simeze. Mi-au plăcut mult desenele Smarandei. Se pare că moşteneşte talentul tatălui şi, la fel ca şi acesta, se pricepe să facă portrete. Unul din portrete a fost deja publicat în revista Ateneu, în desenul respectiv micuţa artistă o "prinde" (şi o face foarte bine) pe pictoriţa Bianca Rotaru. Îi conturează principalele trăsături ale chipului, captează şi ceva din personalitatea acesteia, iar întregul desen pare făcut ca şi cum creionul nu s-ar fi desprins de hârtie. Celălalt portret în care e zugrăvită iarăşi Bianca Rotaru este esenţializat, poate că nu o recunoşti neapărat pe cea reprezentată, fizic e posibil sa nu o recunoşti - pentru că, în opinia mea, portretul acela este un simbol elevat al prieteniei, trăsăturile Biancăi sunt transfigurate, spiritualizate. Şi lui Ştefan Pristavu i-a făcut portretul din câteva linii simple. Admirabil copilăreşti sunt cele două desene zoomorfe, în care Smaranda strecoară tandreţe dar şi un umor cald.

Ion Mihalache

Ilie Boca
Bianca Rotaru

Ştefan Pristavu

                                       
Dumitru Macovei

Silvia Tiperciuc

Marius Crăiţă Mândră




https://www.facebook.com/media/set/?set=a.564710470286813.1073741857.367354726689056&type=1