Despre naştere şi despre fii



Marius Manta – „Tată și fiu” (Ed. Vicovia, Bacău, 2015)

„Tată și fiu” reprezintă debutul în poezie al lui Marius Manta, fiind o carte inspirată din sentimentele de filiație. Descoperind frumusețea lumii prin ochii băiatului său, autorul scoate la suprafaţă, din străfundurile sale interioare, poezia. E o carte-testament, în care se fac mai multe mărturisiri de iubire, pentru copil, pentru tatăl trupesc și pentru Dumnezeu. Pentru cei care au citit amănunțit volumul de debut absolut al lui Marius Manta, cartea de eseuri „Literathurbahn”, religiozitatea sa nu este o surpriză. Nașterea fiului, creșterea lui și împrietenirea cu acest îngeraș coborât pe Pământ duc la descoperirea și mai profundă a sensurilor vieții, la intensificarea trăirilor duhovnicești. Autorul începe a scrie despre jocul copilului, despre jucăria-Univers, despre cum Maica Domnului veghează somnul celui mic și, treptat, discursul patern se convertește într-unul despre simbolul crucii, liturghie, sfânta împărtășanie, sărbătoarea Crăciunului, despre duhovnici sau sfinți cum ar fi Serafim de Sarov, despre sunetul de toacă, încheind un poem cu „Doamne Iisuse miluiește-mă”. De altfel, emblematic pentru volum pare a fi „Lemnul vieții”, a cărui muzicalitate ne-ar putea trimite cu gândul la un axion: „E strânsură de nedesfăcut/ E lipitură de nedespărțit/ E făcătură de neghicit/ Cu vrere Dumnezeiască/ În tată și fiu/ E lemnul vieții”
       Cartea cuprinde câteva texte inspirate de o estetică a cotidianului, remarcabil fiind ca performanţă stilistică prozopoemul „Blocul”. Paralele interesante cred că s-ar putea face între acest text și un fragment din poemul „Îmi amintesc”, în care Mircea Cărtărescu descrie relația sa cu „blocul stacojiu”. La Marius Manta blocul e gri, dar este numai așa doar la o privire exterioară: „Blocul meu e ca o catedrală. E foarte înalt și te înconjoară. Totuși, blocul meu nu e o catedrală, pentru că e gri. Și catedralele sunt gri dar înăuntru sunt poleite.” Or întreaga carte a lui Marius Manta stă sub semnul privirii cu un al treilea ochi, unul interior, deschis înspre îmbunătățire sufletească.

„Povești cu scriitoare și copii”, volum coordonat de Alina Purcaru (Ed. Polirom, Iaşi, 2014)

       O cărticică frumoasă, în care mai multe mămici scriitoare răspund unor întrebări adresate de Alina Purcaru, aceasta le roagă pe partenerele sale de dialog să spună, în primul rând, ce relație au avut cu scrisul „în perioada care a urmat nașterii copilului (sau a copiilor), perioadă în care raportul cu timpul și cu ceilalți se modifică”. Astfel, întrebarea a fost prilej, pentru cele care sunt co-autoare, de a povesti despre miracolul nașterii și despre făpturi minunate și pure, copiii, în primii ani ai lor de viață, îngerași ai Domnului.
      Vorbind despre copii, nu puține mămici și-au amintit propria copilărie, idilică pare să fi fost cea a poetei Svetlana Cârstean. Cât privește actul creației literare, ea mărturisește: „Urgenețele mele legate de scris au rămas aceleași, le-am rezolvat parțial în timp. Dar textura cuvintelor mele s-a schimbat, corporalitatea lor.” Aproape toate spun despre actul scrisului că ar fi, pentru ele, o jucărie. Totodată, ele au încercat să definească încărcătura imensă de emoții și senzații din sufletul unei mame, să redea poezia miracolului de a fi un trup cu două inimi. Carmen Mușat se întreabă retoric: „Cum să povestești inefabilul?” Cam toate vorbesc despre parfumul copilului și se pare că există o notă comună, în primele luni de viață, pruncul miroase a cozonac sau „a lapte și miere și nucă” (Simona Popescu) Câteva dintre mămicile scriitoare răspund prin atractive proze scurte, optând între lirism sau dialog. Luminița Marcu alege stilul epistolar, imaginându-şi un posibil schimb de scrisori între un medic şi o femeie însărcinată, cu care se identifică. Co-autoarele își aduc aminte de fragmente din cărțile lor, mai vechi sau mai noi, care se potrivesc de minune cu subiectul lansat, unele citează paragrafe întregi din cărți aflate în stadiu de manuscris sau cărora le-a fost amânată publicarea. Întâlnim în toate paginile cărţii foarte multă poezie, chiar dacă, de exemplu, Adina Rosetti spune despre decupajele ei că ar fi fragmente dintr-un roman la care nu mai reușește să lucreze, însă citind cu atenţie, constaţi că acele decupaje sunt poezie, poezie, poezie... Tristă, impresionantă povestea Mirunei Runcan care a pierdut o fată cu vârsta de numai 8 ani... Dar Dumnezeu i-a trimis alt copil, la nașterea căruia a „contribuit” și sora lui mai mare, căci Miruna Runcan, tulburată profund de doliul în care se afla, o întreabă pe fata cea mare, Irina, în vârstă de 16 ani, dacă ea și-ar asuma creșterea unui copil mic, sugerând o posibilă renunţare... Adolescenta îi răspunde răspicat: „Ne bate Dumnezeu!” Așa s-a salvat un suflet (de fapt două, al copilului şi al mamei) și s-a născut Matei-Vladimir: „un dar trimis să ne treacă puntea morții”.
      Cartea cuprinde și un interviu cu Angela Marinescu, care nu ezită să vorbească, și cu această ocazie, tot despre poezie, dar și despre fiul ei, acum un critic cunoscut, Alexandru Matei.
      Co-autoare la această carte sunt aşadar 18 doamne, „poete, prozatoare, eseiste, critici literari”, remarcabile prin creaţiile lor artistice şi, mai presus de toate, mămici admirabile: Svetlana Cârstean, Adina Dabija, Ana Dragu, Domnica Drumea, Cristina Ispas, Luminiţa Marcu, Angela Marinescu, Ştefania Mihalache, Ioana Morpurgo, Viviana Muşa Augusto, Carmen Muşat, Simona Popescu, Adina Rosetti, Miruna Runcan, Georgiana Sârbu, Simona Sora, Mihaela Ursa, Elena Vlădăreanu. Volumul a fost coordonat, după cum am menţionat deja, de Alina Purcaru, care semnează şi un cuvânt înainte constituind un eseu interesant.
 


Notă: Articol publicat în revista "Credinţa ortodoxă" , decembrie 2015

Jucării în ploaie. Spectacol-lectură


În data de 19 decembrie, la ora 10.30, la Teatrul Municipal Bacovia, a avut loc spectacolul "Jucării în ploaie". Actriţa Alina Neagu a însufleţit-o pe păpuşa Ileana, din povestirea  "Jucării în ploaie", de Violeta Savu.

Spectacolul-lectură s-a desfăşurat în Sala STUDIO.

Concept afiş/foto: Mia Nazarie

  SINOPSIS la piesa JUCĂRII ÎN PLOAIE

  Cineva a lăsat, în spatele blocului, pe o băncuţă, un morman de jucării. Dintre toate, cea mai abătută, zace o păpuşă uriaşă, confecţionată din stofă vernil. E, să nu spuneți nimănui, o păpuşă vorbitoare, iar povestea ei, he-he dragilor, nu este doar a ei, ci şi a jucăriilor-surate şi, mai ales, a fetiţei căreia i-a aparţinut.
Dar ce s-a întâmplat? Cum au ajuns jucăriile acestea să stea pe o băncuţă, părăsit
e, sub cerul liber? Cine este Ileana şi cine este Olguţa? Cine este copilul și cine-i păpuşa? Cât de lungă este viaţa unei păpuşi?! Haideți să descoperim împreună!
„Jucării în ploaie” este o poveste despre păpuși, dar și despre noi, păpușile-oameni. Dacă eşti un copil mare (adică un soi de adult, dar mai simpatic), îți amintești cu siguranță clipele când erai un adult mic și îți doreai să recuperezi o jucărie pe care ai îndrăgit-o mult, mult, dar la care, dintr-un motiv sau altul, ai renunţat cândva. Cu câtă înfrigurare nu așteptai reîntâlnirea cu păpușa pierdută!
„Jucării în ploaie” nu este doar o poveste despre păpuși, ci și despre oameni. Despre izolare şi singurătate. Despre înstrăinare și regăsire. Și mai ales despre bucuria reîntâlnirii cu jucăriile copilăriei, adică cu noi înșine. Pentru că, într-adevăr, „o jucărie, dacă nu-și găsește loc, în mâna și mai ales în inima unui copil, în cele din urmă se prăpădește.”



DONAŢIE 

Spectacolul "Jucării în ploaie" a atras o donaţie importantă din partea firmei "Classic way", firma băcăuana alăturându-se astfel campaniei iniţiate de Teatrul Municipal Bacovia, de a aduce, prin programul "Teatru de poveste", un zâmbet pe chipul unui copil nevoiaş. Prin implicarea doamnei Mariana Burghelea, administrator al companiei, s-au adus mai multe zâmbete pe chipurile unor copii, care doar astfel, au putut avea parte de mici bucurii de Crăciun. Mulţumim, Mariana Burghelea! Mulţumim, "Classic way"!
Actrita Alina Neagu, foto Alin Leanca
Impresii 
Poeta Cristina Ştefan pe pagina ei de facebook: Actrița Alina Neagu i-a dat viaţă păpuşii Ileana, din povestirea , "Jucării în ploaie" de Violeta Savu și a fost o poveste pentru adulți, o poveste actuală, a plecărilor noastre din țară și din copilărie, dar și copiii au înțeles câte ceva, au jucat șotron, ceea ce e foarte important ca interactivitate în poveste...Scriitorii Bacăului sunt tineri, talentați, modești, vă așteaptă aprecierile și susținerea! iar povestea Violetei Violeta Savu, merită un film...tare frumos a fost! Felicitari, Violeta! felicitări, Alina!

Foc, o ardere mult prea tristă

A început luna decembrie, e luna când aşteptăm sărbătoarea bucuriei, Crăciunul. Şi totuşi, acest Crăciun nu va fi în acest an pentru toţi românii unul al Bucuriei. Poate cei care nu am fost direct afectaţi de tragedia de la Colectiv, uităm prea repede ceea ce s-a întâmplat. Duminică, de Sfântul Nicolae, s-au împlinit 40 de zile de atunci... În multe biserici s-au ridicat rugăciuni pentru victimele din acel tragic incediu. De atunci şi până acum s-au iniţiat numeroase acte de caritate pentru a veni în ajutorul celor răniţi în Colectiv. S-au susţinut spectacole, concerte rock, totul pentru o cauză nobilă, iar Colectiv pare un strigăt de disperare dar şi de reînviere. Deşi există incompatibilităţi evidente, cu toate că chiar tragedia de la Colectiv a stârnit numeroase dispute religie versus muzica rock, barierele cad atunci când gândul tău şi inima sunt dedicate faptelor bune, indiferent dacă eşti creştin-ortodox sau rocker. Cam asta este şi idee piesei "Foc" de Vali Bolat, o producţie a "Teatrului de Cartier", avându-i în distribuţie pe Valentin Branişte şi Alina Neagu, regia fiind semnată tot de Valentin Branişte. Piesa este inspirată din drama Colectiv şi are acest sinopsis: "Un tata vaduv, profesor de geografie si pasionat de ortodoxie care traieste din meditatii. Avem de partea cealalta o fiica rockerita care nu e tocmai intr-o relatie buna cu tatal sau si propria-i persoana. O rebela la 30 de ani, absolventa politologie, casierita la hypermaket in Bucuresti. Ea spera sa evadeze din cotidian prin universul vietii de club si anturaje.La prima vedere lupta se da intre generatii, dar in plan spiritual conflictul este intre lumea nevazuta si SISTEM. Aproape ca un ritual: acasa , servici si club. La un moment dat destinul iese din matca. Casierita la hypermaket are un fetish sa ajute la artificiile de la lansarile de albume din club. Prietenii au poreclit-o Fetita cu chibrituri. Numai ca jocul cu focul e periculos..."
Dincolo de conflictele dintre cele două personaje, aşa cum sunt anunţate încă din sinopsis, mie mi s-a părut că ceea ce leagă piesa şi îi dă şi un anume farmec este chimia dintre cei doi, tandreţea şi căldura pe care tatăl şi fiica o manifestă reciproc unul faţă de celălalt. Deşi diferiţi temperamental, cu stiluri de viaţă şi preocupări incompatibile, ei trecuseră deja printr-o dramă de familie, asta pe de o parte a dus la sublinierea deosebirilor de suprafaţă, iar pe de altă parte, şi aici este esenţa, intensificând apropierea sufletetească. Pentru că inima nu are reguli impuse nici de canoanele religiei, nici de nonconformismul unei muzici. Iar pasiunea pentru rock a fiicei şi fundamentalismul religios al tatălui, în substraturile lor interioare, reprezentau acelaşi lucru: un refugiu, o platoşă împotriva morţii.
Finalul este intens, tulburător, straniu, şocant... Aşa cum au fost multe episoade Colectiv.
Am apreciat textul foarte bine scris tot de Valentin Branişte, Vali Bolat este numele său real, iar Valentin Branişte numele de scenă. Interpretările celor doi actori, Valentin Branişte şi Alina Neagu, au fost foarte bune. Mi s-a părut extrem de solicitant rolul fetei, cu multe treceri de la static la dinamic, de la o stare sufletească la alta.
E o piesă grea, cu un final greu de suportat de spectator. Am vrea poate să facem altceva, să agăţăm globuri în brăduţul de Crăciun, ar fi mai confortabil pentru noi să uităm, să ne facem că uităm... DAR... 
NU trebuie să uităm, nu avem voie să uităm. Şi asta cred că este cea mai mare miză a piesei de teatru "Foc".
Valentin Branişte şi Alina Neagu în spectacolul "FOC",
text inspirat din drama COLECTIV

Între cer și pământ

Prin fanta dintre două lumi,
întrezărești un detaliu. Silueta
unei biserici înfiptă ca un tirbușon
în corpul apei.
Dacă privești în larg, vezi
un amestec omogen de zi și noapte,
plumb și lapte. Tutun negru. Miere caldă.
Niciun om în zare, dar nicio absență-
Iar lumina de pretutindeni țâșnește.
(text: Violeta Savu)
Foto: Ion Mihalache


austeră/austerity

austeră

 el a rămas neclintit în pragul casei
singuratic străin cu privirea în gol
neînţelegând limba în care
i-am aşteptat cuvintele
mayombé, bombé, mayombé

în taxiul despărţirii
mă aştepta o căldură plăcută
un aer plin de muzică lentă

pe bancheta din spate
un călător lăsase o portocală
coaja ei crestatată în petale

am desprins fructul din căuş
l-am apăsat încet
mi-era atât de dor
printre degete s-au prelins
picuri de lumină galbenă

ningea cu fulgi numeroşi
încărcaţi de visare

Rubliovul meu slăbise
în oglinda retrovizoare
îl zăream ca o umbră

odată cu depărtarea
ninsoarea s-a domolit
fulgii căzuţi pe sticlă
se făceau bobiţe de rouă curată

la radio acelaşi ritm
o melodie tristă
monotonă
Kayah cânta Ta-ba-ki-e-ra...

iar eu lăsasem în scrumieră
o ţigară fumată pe jumătate,
două lacrimi nevăzute în cafeaua neagră,
o îmbrăţişare fără sărut,
un gol în aşternut
şi o întinsă resemnare

dar n-am să spun cât a durut


austerity


he stood still on the threshhold
lonely stranger looking at nothing
unable to understand the language
in which I have been waiting for his words
mayombé, bombé, mayombé

in the taxi of splitting
a pleasant warmth was waiting for me
an air full of slow music

on the back chair
a passenger had left an orange
its peal was cut into petals

I removed the fruit from its caul
I squeezed it gently
I was so full of anguish
drops of yellow light
streamed down from my fingers

it was snowing with numerous flakes
loaded with dreams

my Rubliov had gone thin
in the car’s mirror
I caught a glimpse of it as a shadow

as I was going away
it snowed less hard
the flakes fallen on the glass
turned into clean dew berries.

on the radio the same rhythm
a sad tune
monotonous
Kayah was singing Ta-ba-ki-e-ra...

and I had left in the ash-tray
a half-smoked cigarette,
two unseen tears in the black coffee
an embrace without a kiss,
an emptiness in the sheets
and a great resignation

but I won’t tell how much
it hurt me
 
(traducere în limba engleză de Elena Ciobanu)

Mia Nazarie. Salonul foto Bacău 2015

Salonul anual de artă fotografică / Bacău / 2015

Lucrări expuse de Mia Nazarie

  

 


Mesaj MIA NAZARIE (+ crez artistic)

"Mă feresc de perfecțiune în general și mai ales în fotografie. Îmi doresc ca o imagine a mea să transmită, iar cel care o privește să mai stea ca și cum ar citi și reciti un rând preferat. Eu vânez stări și împart ce văd în mine, când povestea și expresia viziunii mele poate deveni realitate în fotografie, sunt fericită. Ioan Viorel Cojan mi-a dat al doilea start, cel de simț artistic, m-a învățat să mi-l descopăr pe al meu, să mi-l dezvolt! Așa mi-am creat propriul stil. Am pus suflet în tot ce am clădit acolo în acești ani și... am plecat cu bagajul ăsta. Aici am altă încărcătură, la un alt nivel, altă inspirație, e nou și mă bucur și mă descopăr pe mine altfel, diferit. Mai departe împart cu voi pentru că e bucuria mea, voi sunteți acasă. Aici încă totul e nou, iar eu trebuie să adun și să descopăr încă!! Aici nu mai bat străzile stăpână pe mine, nu mai cunosc locurile, oamenii, asta se câștigă în timp. Cum era când făceam doi pași și salutam pe unul din voi? Mulțumesc colegilor, oamenilor cu care am lucrat sau am împărțit păreri. Mulțumesc celor care m-au susținut! Eu nu apăs, nu apăs decât dacă simt!! Vă îmbrățișez!!"
- a transmis Mia NAZARIE


(de la min. 1:36 se transmite mesajul Miei Nazarie)
imagini foto si concept grafic:
MIA NAZARIE

Vitraliu în alb şi negru

Ea atinge cu tâmpla fereastra şi pletele ei lungi absorb umezeala. Priveşte în
vale, la un tablou gotic. Sub palele ceţoase ale lunii, un bărbat înalt trece în fugă.
Poartă haine lungi și rugoase, iar deasupra-i pluteşte un vultur cu umerii albi.
Umbre de liane trec peste chipul franciscan aşa cum ar trece
valurile înspumate ale mării peste nisipul fierbinte şi neluminat.
Chipul fetei din adânc strălucește! Pentru ea copacii se înalţă şi se lipesc
cuminţi şi foarte trişti de fereastră.
Întunericul se despleteşte în raze. În locul călugărului se poate
vedea silueta subţire a unui felinar. În grădină, sub lumina fânarului, păstăile
stejarului sunt negre. Din aripa de răsărit a castelului se revarsă o arie. La pian,
Hélène Grimaud. Vrăjiţi se apropie lupii cei albi. 
Violeta SAVU



Dionis Puşcuţă, Ioan Viorel Cojan, Violeta Savu
fotografie de Geanina Ivu

No Borders - Marius Crăiţă Mândră

PIXELII IDENTITĂȚII NOASTRE

(expoziţie de pictură Marius Crăiţă-Mândră, prezentare de Silviu Pădurariu)

Pe drumul nostru utopic către un model ideal de Om am ajuns la marginea umanismului. Am renunțat ușor ușor la mișcările sufletului, am renunțat la detaliile chipului, am pierdut cu totul imaginea și necesitatea identității noastre însămânțate într-o antichitate a literei și a misterului. Limba a devenit un simplu cod numeric auto-generabil. Mintea a fost transferată în structura mașinilor cu inteligență artificială. Sufletul a fost transferat în cultura psihicului. Trupul e doar o extensie a unui Computer mondial la care suntem cu toții conectați ca într-o rețea a unei noi naturi. Identitatea a fost transferată în lumea virtuală a Avatarului. Natura e materia primă a acestor construcții. Zeii sunt simple mărci și etichete. Am consumat o planetă, o cultură și un cosmos dintr-o curiozitate iluzorie asupra nopții și irațiunii. Vechea identitate și-a pierdut lumina și incandescența. Trăim pixelat, gândim virtual, ne manifestăm mecanic. Sub aceste auspicii necunoscute și netestate ale căror efecte incă nu le putem bănui, am ales un nou drum post-umanist, post-identitar, post-idealist. La această margine angoasantă și anxioasă învățăm să recitim, să reprivim, să regândim o existență care nu ne mai aparține. Noua natură e pixelată, noul chip e ascuns, noua imagine e digitizată. Învățăm să trăim din nou în această lume nouă, artificială.
În sfârșit, suntem creatorii propriei lumi și a propriilor universuri. Rămâne de văzut dacă propria noastra Creație ne va depăși și ne va cuceri așa cum noi am depășit și am cucerit pe vechiul și anticul nostru Creator. Așa cum Bacăul vechi a reușit să adune o comunitate distinctă și valoroasă de artiști plastici, noul Bacău se pregătește, se pare, pentru o nouă comunitate distinctă și valoroasă de artiști vizuali contemporani de factură nouă. Această pictură se manifestă deja prin seria de față. Asistăm la un exercitiu de auto-analiză și auto-recuperare, atât a identității unui singur artist, cât și a identității unei comunități care încearcă să-și definească limbajul vizual. © unrestbucharest.com,
Silviu Pădurariu

PICTURI DIN SERIA NO BORDERS

 

 

 Imagini de la vernisajul expoziţiei No Borders

Fotografii de Mihnea Baran 


 
Artistul Marius Crăiţă Mândră

 

Înregistrări video de la vernisajul expoziţiei







Ziduri pe ziduri

Pe 25 septembrie, la Galeria „Nouă” de la sediul UAP Bacău, tânărul plastician Bogdan Antochi a deschis o expoziție de pictură, intitulată sugestiv „Ziduri”. Un titlu percutant, care pe unii i-a trimis cu gândul la Zidul Berlinului, dar poate cea mai frumoasă comparație a realizat-o maestrul Ilie Boca, amintindu-ne de legenda meșterului Manole, cel care a „zidit-o pe Ana”. Totuși, expoziția lui Bogdan Antochi nu este despre Zidul Berlinului, ci după cum însuși artistul a mărturisit, este rezultatul muncii sale de documentare asupra „unor clădiri de patrimoniu, aflate în stare de degradare”. Cu toate că lucrările lui Bogdan Antochi ilustrează ziduri în stări de descompunere, prin culorile lor calde, picturile nu transmit sentimente deprimante, ci dimpotrivă, creează un ambient intim, plăcut și liniștitor.
Vorbeam despre comparațiile ineluctabile între zidurile picturale ale lui Bogdan Antochi și unele ce au devenit iconice în istoria omenirii sau în istoria artelor. Picturile lui Bogdan Antochi se potrivesc de minune cu câteva piese ale formației Pink Floyd, de pe albumul „The wall” (1979), album pentru care Roger Waters și-a dorit să fie făcut și un film, dorință care i-a fost împlinită de regizorul Alan Parker. În mod surprinzător, între picturile lui Bogdan Antochi (n. 1989) și filmul „Pink Floyd The Wall” (1982) există niște afinități. Filmul lui Alan Parker este cenușiu și are câteva accente de culoare, roșului acordându-i-se o mare importanță. Zidurile lui Bogdan Antochi sunt lucrate în griuri cu accente intense de roșu-cărămiziu. Însă roșul din filmul lui Alan Parker este agresiv, simbolizează sângele a cărui curgere a fost provocată prin crime și alte tipuri de violență, roșul lui Antochi ar putea fi un simbol al sacrificiului, neîndoielnic sentimentul pe care i-l transmite privitorului este cel de tihnă. Așadar, în filmul lui Alan Parker roșul reprezintă teama, la Bogdan Antochi, roșul este liniște, pace, dragoste. Într-o secvență din film, la un moment dat drapelul statului britanic se ridică pe o înaltă cruce gri, prin animația realizată de Gerald Scarfe, treptat din steag rămâne doar crucea roșie, iar roșul începe să se întindă pe toată suprafața crucii-suport. Într-o lucrare, tânărul nostru plastician reprezintă un contur creat într-un zid de cărămizi, este vorba de o cruce mare pictată în... griuri. Dar griul din pelicula cinematografică, atât cel din imaginea crucii evocate, cât și în tot restul filmului, este palid și simbolizează adesea alienarea omului contemporan. Forțând o expresie, aș putea spune că la Bogdan Antochi nici chiar griul nu este cenușiu, de altfel la el griurile sunt calde sau argintii, iar simbolistica este legată de sentimentul trecerii timpului, de dispariție, dar o dispariție aproape mută, discretă. Spuneam că zidurile lui Bogdan Antochi s-ar potrivi cu câteva dintre piesele de pe discul „The wall”, făcând însă această afirmație, nu m-am referit nicio clipă la firul narativ (subliniez faptul că filmul respectă povestea redată în albumul muzical). Deși „zidurile” lui Bogdan Antochi spun propria lor poveste, ele nu sunt narative. Sunt frumoase realizări plastice, compoziții armonioase. Privind aceste picturi, în același timp eu am auzit și muzica lor, care era una foarte apropiată de sonoritățile unor piese cum ar fi „Outside the wall”. Piesa începe puțin înainte de sfârșitul filmului, se prelungește pe generic, iar muzica se asociază cu imaginile în care un grup de copii, de etnii diferite, strâng cărămizile împrăștiate pe un teren, după ce oamenii mari au dărâmat, prin explozii, un zid. Așadar cei mici vor pune fiecare câte o cărămidă pentru a construi o lume nouă. Bogdan Antochi reconstruiește și el o lume. Iar versurile din „Outside the wall” vorbesc într-un fel și despre demersul său în atât de frumoasa lume a artei: „All alone, or in two's,/ The ones who really love you/ Walk up and down outside the wall.// Some hand in hand/ And some gathered together in bands./ The bleeding hearts and artists/ Make their stand.// And when they've given you their all/ Some stagger and fall, after all it's not easy/ Banging your heart against some mad bugger's wall.// Isn't this where....”
Bogdan Antochi își demonstrează talentul și tenacitatea în această expoziție (deja a treia personală a sa), fiind unul dintre tinerii foarte promițători în arta plastică. Un tânăr capabil nu doar să iasă el însuși „în afara zidului”, ci să și lanseze invitații la eliberare din orice îngrădire fizică sau spirituală.
(Notă: articol publicat în Revista „Ateneu”, octombrie, 2015. Mai nou, Revista Ateneu dispune de doua pagini si pe reteaua facebook: Revista de Cultură "Ateneu" şi Colocviile Revistei Ateneu)






Draga mea, de dincolo, prietenă

            în amintirea pictoriței Viorica Zaharia

Draga mea prietenă, te-am revăzut
în visul întâi. Spun întâi deşi nu
a mai fost un altul, dar un vis de
acesta nu rămâne fără urmări.

În primul vis, răsfoiam un album
de cărţi poştale. Peste umăr
mai privea cineva fără chip.
L-am auzit întrebându-mă cine
a pictat tabloul din reproducerea
pe care abia apucasem să o ating.

Dintr-un reflex, de care acum mă
ruşinez, întâi m-am uitat în colţul
din dreapta, după semnătură. Apoi
am privit imaginile. În faţă era
o bancă din lemn pe care şedeam
noi două, una lângă alta.

La ultima noastră întâlnire, am stat pe
băncuţă, în parcul din faţa blocului tău.
N-am îndrăznit să ridicăm ochii spre
fereastra întunecată a apartamentului
pe care l-ai părăsit, lăsându-ţi acolo
singurătatea învelită în picturile tale,
cu armonii abstracte, cu zâmbetele
ale căror melancolii le adăposteai.

În stânga, erau doi arbuşti orna
mentali, cu flori galbene. După două
săptămâni, întregul oraş strălucea din
lumina aceleaşi flori. Într-o zi de Înviere,
stăteam într-un hamac cu cealaltă
cea mai bună prietenă a ta, de vârstă mai
tânără. Vorbeam despre tine şi mi-am
arătat mirarea pentru că în grădina ei
au apărut cei doi copăcei din visul meu.
Ea te visase mult, mult. Eu, o singură dată.

În planul îndepărtat erau multe buchete
cu flori de câmp, în toate culorile. Ți-am
spus că le-am adus de la munte, pentru
tine. Veselă, foarte veselă, aşa cum toţi
prietenii te ştiau a fi, mi-ai dăruit cei doi
arbuşti. Nici nu am ştiut cum se numeşte
această plantă până în ziua de azi. Când
am citit un poem al lui Ștefan Manasia.
„Armada galbenă”.

Forsythia (sau forsiţia pe româneşte)
preferă solurile uşoare. Uşor să îţi fie
cerul în care ai acum rădăcini, Viorica!

Această specie rezistă la secetă şi
ger. Specie rară fiind, cât de mult
urai frigul! Forsythia x intermedia
se adaptează bine în marile oraşe,
suportând poluarea. Dar tratamentele
dure cu cito? Citesc mai departe...

Preferă locurile însorite. Da, da,
împreună cât am mai căutat soarele!
Câte ierni ne-am plâns una alteia
de scăderea luminii! La căldură,
planta este „forţată” să înflorească!

Aprindeţi, prieteni dragi, candele,
dragei noastre să-i fie uşoară trecerea
spre înflorire! „Forsithya se tunde
imediat după înflorire.” Forsithya se
tunde imediat după înflorire... După
înflorire, vom aranja totul cum era
înainte... După înflorire, noi, prieteni
ai tăi, îţi promitem, noi nu vom folosi
nimic ascuţit. Fără decupaje, doar
flori, flori galbene împrăştiate
peste tot, un covor imens de flori
galbene. 

Forsiţia se mai numeşte în popor
Ploaie de aur. 
                                        
                      Violeta Savu      


Notă: Poezia prefațează albumul retrospectiv Viorica Zaharia. De asemenea, a mai fost publicată în Revista Vitraliu și face parte din volumul de poeme Franjuri (Ed. Tracus Arte, 2016)

Un roman al sunetelor


Oferind un descriptiv de exceptie, romanul Doinei Rusti este mai degraba un poem. Un poem, as adauga, al Bucurestiului dintotdeauna si totodata al urbei nascute din cuvinte, din povesti, din legende si mitologii. Aceasta metamorfoza scriptica, petrecindu-se citeodata chiar sub ochii nostri, de cititori, reprezinta si partea cea mai originala a romanului, exprimind frecvent predilectia prozatoarei pentru un fantastic al sonoritatilor si al rezonantelor, al sunetelor care prind viata si care isi impun propria lor magie.” (Dan Cristea, în „Luceafărul de dimineață”) 

„O poveste în care miresmele de mosc sau de săpunuri orientale întâlnesc miasmele ciumaților și duhorile mahalalei, în care luxul protipendadei fanariote se hrănește din mizeria robilor, totul sub semnul amăgirii, care plutește, ca un avertisment funest (...)” (Adrian Jicu, în revista „Ateneu”)

Manuscrisul fanariot e un roman imbelsugat, onctuos si subtil condimentat, conceput in straturi, ca o placinta greceasca (...)” (Radu Ciobanu, în „Actualitatea literară”)

Manuscrisul fanariot e un roman luxuriant, cu numeroase personaje, cu o actiune extrem de densa, in planuri intrepatrunse. Fresca sociala si de epoca (...)” (Luminița Corneanu, în Revista „România literară”)
 
Încă nu citisem opiniile reputatului critic Dan Cristea, atunci când am ales titlul pentru acest articol în care nu vreau decât să mărturisesc câteva impresii de lectură. Da, sunt de acord cu toate opiniile de mai sus și cu altele laudative pe care nu le mai citez aici, Manuscrisul fanariot e un "roman fabulos" (A. Jicu, rev. "Ateneu"). De la început m-au fascinat şi pe mine aromele sale, am simţit aproape la propriu mirosul parfumului său, mai mult decât mi s-a întâmplat, de exemplu, la lectura acelui roman celebru "Parfumul" (Patrick Suskind) [fac o paranteză pentru a spune că mi-a plăcut mult şi acela, dar întâmplarea care frapează/şochează acolo am mai întâlnit-o, cu unele diferenţe, într-o scurtă povestire "Ulei de câine", de Ambroce Bierce (1842 – 1914)]. Dar să ne întoarcem la Manuscrisul fanariot... aşadar, i-am simţit parfumul, mai mult chiar decât în acel roman care elogiază această forţă misterioasă.
Mă izbesc de câteva probleme atunci când citesc volume de proză, nu-i de-ajuns faptul că le citesc cu destulă dificultate, mă-ntorc să recitesc câte o pagină şi de 2-3 ori.., dar nici nu le pot citi dacă nu găsesc o legătură intimă cu naraţiunea, o "cheie" a mea de lectură, ce nu ţine de teorii literare. Nu mi-a luat mult să găsesc această legătură cu Manuscrisul fanariot, dar nu a constat în miresmele lui, e-adevărat, îmbietoare, ci... în sunete. Pentru că Doina Ruşti face o inversare de asocieri: la sunete asociază imagini. Sunetele, oricât de stranii, sunt definite prin alte sunete ce ne sunt mai familiare, vocile au o anume muzicalitate, armonioasă, sau dimpotrivă... stridentă, enigmatică sau... bizară, seducătoare sau... înspăimântătoare. Vocile sunt comparate cu: "sunetul unei site de fasole - sâsâit şi pietros", o altă voce pare "transformată într-un şir nesfârşit de furnici", "cuvintele ca nişte pene de sticlă transformară oraşul în harfă". "Melodia avea un ritm spornic, de nuci mutate din coş în coş."
"Vocea îi ieşea rugoasă, dar amplă, ca dintr-o tobă pe care cineva a călcat-o în picioare, ca apoi să se strecoare în ea un pai umezit, prin care ieşea cu durere glasul captiv şi contorsionat prin cotloanele bietei tobe scâlciate." "duşumeaua scotea sunete la cea mai mică atingere, ca şi cum ar fi fost aşezată pe cutia de rezonanţă a unei viori. Dacă scăpa pe jos câţiva sâmburi de mere, ecoul lor se depărta timp de secunde, ca zgomotul unor mărgele căzute pe marmură."
Am recunoscut că sunt un cititor foarte dificil de proză, în care sap mereu şi după ceva poezie. Propoziţii, fraze întregi din Manuscrisul fanariot mi-au alimentat setea pentru poematic...:

"Mâneca de tafta flutura ca o aripă proaspăt frântă"
"Între ei se topi lumina unei lămpi sparte"
"Seara se lăsa greu, iar în luminişul ei trăsurile păreau înmuiate în apă de lună."

şi peste tot... Sunetele, vibraţiile intense ale... cuvintelor:
"Orice poveste e compusă din cuvinte, iar între ele sunt unele ca nişte păianjeni. Nu sunt făcute din sunete curate, ci din protestele discrete ale unor fantome, cuibărite în fibra precară a hematiilor omeneşti. Singurul lor rost în lumea asta e acela de a găuri gândurile. Auzi un cuvânt şi-l uiţi imediat, fără să ai habar că din vibraţiile lui se răsucesc deja firele lipicioase ale unei pânze de atac, pândind să apară o emoţie încă nedezvoltată, ca o tulpină ruptă de celelalte, o bobiţă în care dorm speranţele unui suflet."
Am subliniat o fărâmă de poezia acestei cărţi, cititorii ei se vor bucura şi mai mult regăsind-o în firul unei zbuciumate poveşti de iubire. Dar cartea se face plăcută şi prin doza de umor fin (este savuroasă acea teoretizare "estetică" a celei mai populare înjurături româneşti)
Manuscrisul fanariot - un roman fascinant, excepţional construit. Un roman puternic şi asta pentru că autoarea, Doina Ruşti, a mizat pe puterea... Cuvântului.

Doina Ruşti, pentru romanul "Manuscrisul fanariot", a primit în octombrie 2015, Premiul pentru proză al Revistei Ateneu.

Amintiri din vacanță

 Ne-am gândit să adresăm unor prieteni ai revistei „Ateneu” o întrebare/ o provocare: Ce-ar fi să ne povestiţi o întâmplare deosebită sau/şi savuroasă, cu un personaj misterios sau/şi pitoresc întâlnit într-una din călătoriile dumneavoastră?! O întâmplare cu un impact deosebit, cu un personaj care vi s-a părut special şi pe care v-ar fi plăcut să-l regăsiţi într-un fragment de roman sau într-o secvenţă dintr-un film.” Au intrat în joc nume importante ale literaturii contemporane, cărora le mulţumim pentru bucuria pe care ne-o fac, împărtăşindu-ne din experienţele lor, care ne poartă prin spaţii dintre cele mai colorate, cu personaje seducătoare, la graniţa dintre real şi imaginar.

Tincuţa Horonceanu Bernevic
 Zimmer frei

Se apropie seara şi Sibiul, oraşul în care se desfăşoară Festivalul, e în plină forfotă. Hotelurile luminoase sunt pline, nicio cameră liberă. Noi suntem obosiţi şi, după o zi de mers în maşină, pe o căldură sufocantă, nu dorim altceva decât un duş şi un pat curat!
Ne pare rău, tocmai am dat ultima cameră!
Ne pare rău, nu vă putem ajuta!
Ne pare rău!
E aproape noapte şi sibienilor le pare rău că sunt transpirată, şi obosită, şi un pic iritată. Şi n-avem unde dormi. Urcăm în maşină şi încercăm să ieşim din oraş, poate vom găsi o pensiune prin apropiere. Pe o străduţă lăturalnică zăresc cu greu anunţul Zimmer freie, care bănuiesc că înseamnă cazare.
Sunăm la poarta ca de cetate şi ne răspunde amabil un bătrânel serios, trecut binişor de şaptezeci. Ne ghidează să parcăm maşina în curtea strâmtă. Are camere la dispoziţie, şi mai scumpe, şi mai ieftine. O luăm pe cea mai mare de la etaj, cu o baie imensă, cu pături moi şi pufoase. Geamul dă spre o curte interioară şi are vedere deasupra unei copertine de viţă de vie care arată ca o mare verde, foşnitoare.
Vrea un act de identitate. Ne urează odihnă plăcută şi se oferă, în preţul camerei, să ne dea o cafea, dimineaţa.
Insomniacă, în zorii zilei mă strecor uşor din pat şi ies pe hol. Bat la o uşă albă, înaltă, unde intuiesc că ar fi bucătăria. Gazda mea mă pofteşte înăuntru, iau loc la o masă albă, pe un scaun alb, şi-i zâmbesc.
Bătrânelul este foarte încântat că am acceptat invitaţia la cafea. Pijamaua mea în care am rămas îmbrăcată poate fi luată drept ţinută de zi. Este perfectă şi pentru alergare! Domnul Johann mă asigură că face imediat cafeaua.
Mă aşteptam să văd o cană de filtru, cu cafea pentru toată lumea, la grămadă, pentru că mai erau şi alte persoane cazate, în schimb bătrânul măsoară o ceşcuţă de apă într-un ibric de aramă, parcă furat dintr-o poveste, şi-mi face, în timp ce conversează cu mine, o cafea bună şi aromată. Apoi, vreme de jumătate de oră, stăm la poveşti, şi bătrânul îmi dă sfaturi de viaţă, care mi-ar prinde bine cândva, pentru că el e plin de învăţăminte. Vorbeşte greu româneşte. Dar complimentele se înţeleg repede:
Dumneata eşti femeia frumos!
Îmi povesteşte din viaţa lui cu umor, şi-mi dă sfaturi blânde.
Apoi bătrânul se ridică repede, măsoară iarăşi o ceşcuţă de apă în ibricul arămiu şi-mi spune că face o cafea ca să i-o duc domnului. Îi mulţumesc pentru sfaturi, pentru amabilitate, iau ceşcuţa cu cafea fierbinte şi plec să i-o duc domnului care încă visează. La fereastra deschisă, marea verde de frunze de viţă, separă parcă două lumi, una de jos, pământeană, şi una de sus, în care după uşile albe, bătrânei care duc saci cu sfaturi bune în spate, te aşteaptă la o cafea aromată, ca să te înveţe despre cum poţi trece mai frumos prin această lume…
Şi parcă mi se face dor de tata!

Cornel Galben
 Chemarea Sfântului Ioan Casian
 
N-aş putea spune că am fost un răsfăţat al întâmplărilor, dar cum de-a lungul anilor am avut ocazia să poposesc şi pe alte meleaguri, am fost pus, bineînţeles, şi în faţa unor situaţii aparte, care mi-au rămas în memorie şi din şirul cărora desprind, iată, una nu prea îndepărtată.
În 2012, obştea din care făceam parte la acea dată a fost în pelerinaj la mănăstirile din Cipru, prilej fericit pentru a poposi, la Nicosia, şi la Biserica „Sfântul Ioan Casian“, ctitorită în zona veche a oraşului. Deşi informaţiile privind amplasarea ei în labirintul întortocheat de străduţe erau destul de vagi, până la urmă sfântul ne-a călăuzit exact acolo unde trebuie şi, din vorbă în vorbă, din om în om, am izbutit să ajungem la poarta incintei ce adăpostea lăcaşul, unde am intrat în voie, tulburând cu paşii noştrii liniştea ce domnea în jur.
Până să ne dumirim dacă-i deschisă uşa bisericii, am şi fost întâmpinaţi de o bătrânică simpatică, scundă şi uşor adusă de spate, care, deşi reticentă la început, când a aflat că suntem din România şi de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Casian“ a devenit dintr-o dată mult mai amabilă, transformându-se într-un ghid autentic, punându-ne în temă cu istoria ctitoriei, arătându-ne icoana sfântului şi scoţând din altar scufia pe care acesta a purtat-o, ne-am închinat cu evlavie.
După ce, la rându-ne, am cântat Troparul sfântului şi am dăruit, pentru ctitorie, o icoană a Sfântului Ioan Casian, ghida noastră, sora Evdochia, ne-a bucurat încă o dată la despărţire, povestindu-ne o întâmplare minunată, pe care a trăit-o pe când avea 14 ani.
Aflată singură la tejgheaua magazinului tatălui său, s-a trezit într-o dimineaţă că pe uşa acestuia intră un bătrân mic de statură, cu o barbă lungă şi albă, însoţit de o tânără îmbrăcată într-o ţinută albă, mai strălucitoare ca lumina soarelui şi care plutea cam la înălţimea genunchiului ei, făcând-o să nu-şi mai ia ochii de la ea şi să rămână mută de uimire.
Această fiinţă divină, pe care a comparat-o cu un înger, n-a zăbovit prea mult, lăsând-o în compania bătrânului, cel ce a intrat în vorbă cu ea şi a îmbărbătat-o, spunându-i că peste 3 zile urma să treacă printr-o mare încercare şi că, după ce va rămâne singură, să meargă la biserica lui şi să aibă grijă de clopote.
Sfioasă, l-a întrebat cine este Îngerul care tocmai plecase şi cum de pluteşte, iar bătrânul i-a explicat că e Maica Domnului şi că s-a grăbit să ajungă la nişte bolnavi ce-i ceruseră ajutorul. I-a explicat apoi că biserica lui e cea din apropiere, la care merge duminică de duminică, împreună cu părinţii, şi că o aşteaptă să-i fie clopotar.
Copil fiind, n-a dat prea mare importanţă vorbelor bătrânului, fiind mai mult cu gândul la Maica Domnului, care a vrăjit-o cu strălucirea straielor ei şi cu uşurinţa cu care plutea deasupra pământului. La timpul sorocit a rămas însă, într-adevăr, singură şi fără adăpost, pentru că un incendiu devastator a distrus nu numai gospodăria părinţilor, dar a lăsat-o şi orfană.
Neştiind încotro s-o apuce, după câteva zile de peregrinare pe la rude mai îndepărtate şi-a găsit refugiu la Biserica „Sfântul Ioan Casian“, tocmai rămasă fără clopotar, şi deşi până atunci nicio femeie nu mai îndeplinise o asemenea misiune, a reuşit să se ocupe 65 de ani de clopote şi de biserică, fiind slujitoare devotată a Sfântului Ioan Casian şi a Maicii Domnului, pe care ne-a povăţuit să-i iubim ca pe Iisus Hristos şi să le urmăm pilda, dându-ne şi câteva sfaturi de folos.
Dacă Dumnezeu i-a mai dăruit zile, anul acesta va împlini 82 de ani şi o veţi găsi la aceeaşi biserică, întâmpinându-vă cu zâmbetul ei enigmatic şi cu pilde culese din Sfânta Scriptură, pe care o ştie pe de rost.
Minunată, întâmplarea se adaugă nenumăratelor semne pe care Sfântul Ioan Casian, ivit în anul 360, în Dacia Pontică, la 40 de km de Tomis, în „hotarele Casienilor şi ţinutul Peşterilor“, ni le trimite nu doar nouă, românilor, dar, din păcate, foarte puţin dintre noi îi cunosc opera şi faptele, deşi a fost recunoscut ca sfânt încă din viaţă. Cum de la trecerea întru Domnul a celui ce a fost întemeietorul monahismului din Apusul Europei, prieten şi sfătuitor al Sfântului Ioan Gură de Aur, autor al seriei de „Convorbiri duhovniceşti“, în 24 de cărţi, şi al multor vindecări şi convertiri se împlinesc 1580 de ani, m-am gândit că e mai nimerită această istorioară, pe care v-o ofer cu toată dragostea.

Ion Tudor Iovian
 Ăştia, picaţii din cer, eram noi, poeţii!

Pentru unii dintre poeţii veniţi la Festivalul Poezia la Iaşi, din 22-24 iunie,  lectura versurilor în faţa unor oameni pe care nu-i vezi, nu-i auzi, reedita viziunea unei lumi absurd-comic-tragice din Scaunele lui Eugène Ionesco, în care fiinţele umane decad din statutul lor existenţial, se reifică şi dispar, apoi, în neant... Spectatorii erau răspândiţi prin diverse zone ale oraşului după regulile bizare ale camuflajului urban, sau ca în jocul de-a baba-oarba. Îi simţeai prin preajmă respirând, foşnind, dar de văzut, de auzit, nu-i vedeai, nu-i auzeai. (...)
Am fost noi, poeţii, teama de ridicol, singurătatea paralizantă, teii toropiţi de căldură, Sfântul Duh întrupat poate într-unul din zecile de porumbei din scuaruri şi spectatorii de ocazie. Unii dintre spectatori au fost, probabil, aleşi de soartă ca să se înfrupte din poezie pentru prima oară în viaţa lor, cu adevărat, tocmai acum, în zilele festivalului, dintr-un iunie fabulos. Alţii păreau  picaţi din întâmplare într-un loc nepotrivit şi într-un  moment la fel de nepotrivit. După o baie rapidă de poezie, se arătau intrigaţi, nedumeriţi, îmbufnaţi că li s-a arătat pisica lirică, împotriva voinţei lor, ca să nu mai aibă de acum înainte liniştea de catifea obosită a după-amiezelor din dulcele târg moldovinesc. Am aflat că au sfârşit, doar câţiva dintre ei, să mulţumească cerului că au ajuns şi astfel de vremuri… Că au ajuns, adică, să se afle pentru câteva clipe printre fericiţii lumii… Au întrevăzut, atât cât s-a putut, printre imaginile create de omuleţii de pe estradă din cuvinte obişnuite, frumuseţi despre care nici nu bănuiau că există! Au trăit mirajul transformării cuvintelor de toate zilele, ca la Cana Galileii, într-un fel de vin de  împărtăşanie…Poate că nu în toţi cei care au ascultat, versurile au dat roadă, poate că nu s-au produs, în toţi, iluminări, nici deschideri deosebite către alte structuri ale lumii. Şi totuşi, o emoţie nemaiîncercată până atunci, un gând mai altfel, o înţelegere mai bună a propriei existenţe, naşterea toleranţei pentru un alt fel de frumuseţe, pentru un alt fel de oameni au fost de ajuns să justifice, în profunzime, Festivalul Poezia la Iaşi, ediţia 2014. Sper că au înţeles că pe  lume există şi altceva decât manelele ţigăneşti, emisiuni de  tipul  «Te pui cu blondele ?», telenovele lăcrămoase şi tabloide şiroind de sânge, moarte şi sex!
Dar nu-i pot uita pe bătrâneii cu burtă de turtă dulce, ţinută în bretele nemţeşti,   molfăind covrigi cu susan şi miere, ştergându-se  de transpiraţie şi emoţii funerare, cu batiste uriaşe ori direct cu mâneca sacoului de mire. Încă îi mai aud povestind domol, aşezaţi pe bănci cu vopseaua dusă,  cum de s-au afumat de dimineaţă cu câte un păhăruţ de  «- Adio, mamă ! » / « - N- avem !» / «- Săniuţa! » / « - N-avem ! »/ « - Un ţoi de  doi ochi albaştri ! »/ «- N-avem ! »/ « A- atunci, cruci şi dumnezei : Doi pe-o creacă! »’/ « - Nici de asta n-avem !... Tequila, nene, ori… valea! Să vă dea Poeţii ăştia băutură pe gratis, sărăciilor ce sunteţî! Aţi fost şefi de cur la mori de vânt şi-acum vreţi tot bunătăţi ! Luaţi de astea, genetice, venerice, cu chimicale, fantezii cu rahat !».
 Păreau  resemnaţi şi acum ascultau cu gura căscată, fascinaţi-nedumeriţi-acri-nervoşi-în prostraţie, sau în răscol priapic neaşteptat, versuri susurate pe diverse tonuri de nişte cetăţeni picaţi din cer.
Ăştia, picaţii din cer, eram noi, poeţii ! Un desant de cetăţeni năuci, un fel de îngeri-felceri cu şepci albe trimişi să lipească afişe într-un oraş care se reinventa europenizându-se.  Un desant de diavoli ironici, năduşiţi, «botezaţi », «păstă tot mânjiţi cu smoală» şi cu polen de floare de tei aurifer, cu mobilele şi  drujbele poetice pornite.  Naiba ştie ce erau, că oameni nu prea păreau să fie, clămpănind despre un asalt al Poeziei asupra Iaşilor,  cu palmele goale, dar ….cu imagini, domle, cum să spun io,… Bestiale! De dat ortu popii fără părere de rău !            
Am întâlnit şi spectatori sprijiniţi în bastoane cu noduri artistic-reumatice. Se vedea  că n-aveau  niciun chef de viaţă. Dar de băut şi de f…t, da.  Se prea poate să fi fugit  de acasă de gura soţiilor prea gureşe şi prea stăpâne în acest ireal iunie. Unde? Nu se ştie. Aşa, în oraş…  Poate la una mică cu băieţii de cartier… Poate au fugit de prea multă singurătate şi frică din garsonierele cu miros de urină, de moarte şi păcat.
Au avut totuşi noroc. Le-am oferit noi, pe tavă, ca pe Capul Sfântului Ioan Botezătorul, poezie, sperăm bună… Ar trebui să le-ajungă, ca răscumpărare pentru existenţa ternă de până atunci, măcar până la salariul următor, sau, după caz, până la următorul ajutor de şomaj, pensie sau următorul Sfântu Aşteaptă…
Şi-au amintit de feminitatea lor secretă, de frumuseţea primăvăratică a altor vârste şi au roşit ruşinându-se la auzul unor versuri de dragoste, femei asudate, cărând sacoşe pline cu varză trufaşă, cartofi rozalii, papuci de casă, hârtie igienică, ieftină, din aşchii de brad şi noduri de cârpă. Unele, mai răsărite, mai citite, cu telenovelele la zi, care etalau andrele de sârmă sau de lemn de bambus, mileuri veşnic neterminate, două pe faţă, două pe dos, tu!... se trezeau, la o frântură de vers mai îndrăzneţ, ciripind dintr-o dată, îmbujorate, pe nerăsuflate de la coadă la cap şi îndărăt toate istoriile sud-americane cu iubiri romanţioase, cu bibliografia filmică din tabloide cu tot…
Au nimerit în plasa întinsă viclean de poeţi, fetişcane tip aspidă, îmbrăcate sumar şi agresiv, diavoliţe grăbite să nu rateze întâlnirea cu Brad Pitt din Căcaina ori cu Ramon telenovelistul. Ceva supranatural le făcea să se oprescă în plină stradă, ca să asculte poemul întreg sau măcar  câte un vers citit mai apăsat sau cu încrâncenare . Pentru unele domnişoare, însă, spre disperarea unor trubaduri postmoderni prezenţi la Iaşi,  alegerea era de mult făcută: Câştigător la puncte în duelul cu poezia era, inevitabil, Brad Pitt din Căcaina, sau Ramon din Şorogari !   
S-au lăsat ademeniţi de poezie până şi  copiii care  împingeau cercul de vis al lui Giorgio de Chirico, ca să taie diametral Piaţa Unirii într-un halou halucinant de periculos. La fel s-a întâmplat cu băieţii acneici şi fusiformi, tunşi punk,  călare pe biciclete sofisticate, încercând salturi mortale, dar şi cu băieţandrii cărora le-au mijit tuleiele. Deşi păreau  prinşi, parcă pentru totdeauna, de mirajul tabletelor cu n oportunităţi erotice în exces, nu s-au îndepărtat când poeziile baletau provocator în jur…
 N-a fost chiar o minune, dar nici nu e de neglijat faptul că tânăra generaţie încă mai are organul poetic în viaţă ! 
Nesperat de uşoară a fost întâlnirea cu aurolacii din parcările cu plată ori din tufişurile de oleandru, cărora le-am oferit gratis, în poeme ermetice, drogul orgasmic (Ah, ah ! Nu orgasmul cosmic şi comic, ci Organonul aristotelic!).
Mă gândesc şi la necuvântătoarele din grădinile înnebunite de mirosul florilor de tei străjuind sţrăduţele domolului Târg, câinii şi pisicile... care ne-au studiat pe îndelete, de la umbră…  (Sper să nu fie ultimii tei şi ultimii câini din fosta capitală a Moldovei, actuala locaţie a trandafirilor japonezi şi a oniricilor bah(lu)ici fără leac de vindecare.) Micilor fiinţe care aspiră de mii de ani la cuvânt le-am indus, cumva, prin versurile noastre  porniri, poate chiar idei! de răzvrătire împotriva propriei condiţii că încă se canonesc cu alfabetizarea IT-istă,  în loc să se perfecţioneze în visătorie şi lene moldavă… Dar câinii Iaşilor au fost siliţi să schimbe libertatea şi oasele goale pe zgarda antipouces şi pe gulaşul câinesc la cutie. Ubi sunt qui ante nos ? …La Râpa Galbenă, prin mâlurile Bahluiului, la Războieni, la Baia , prin Căcaina, la Şorogari... Şi pe oasele lor stă pământul Iaşilor ca pe umerii unor uriaşi! 
Nu uit, cum aş putea comite o asemenea imprudenţă !, pisicile aristocrate, spectatoare desăvârşite pe orice vreme şi în orice vremuri… Am reuşit, cu eforturi, căci sunt tare pretenţioase, să le scoatem din somnolenţa dulce de prin balcoane, unde zăceau  ghiftuite cu plăcinte poale-n brâu, muşchiuleţ degresat, iaurturi cu doar 0,5% grăsime… Poeziile noastre le-au retrezit mândria că sunt cu adevărat aristocrate (ca în Egiptul faraonic !). După aproape cinzeci de ani de post cu peşte congelat şi ‘adidaşi’  învineţiţi, gheare negre de pui mioritic-cianotic, muncă prin subsolurile insalubre, războaie crunte cu şoricimea înfometată şi rea, meritau şi ele o istorică revanşă… Au avut-o în regalul nostru de poezie !
Nu-mi fac iluzii că posibilii noştri ascultători vor deveni dintr-o dată cititori de poezie, dacă până atunci n-au citit nimic altceva decât facturile la telefon, gaze şi lumină şi poate, din când în când, vreun proces verbal de constatare că sunt alegători şi plătitori de taxe şi impozite, cu diplomă de bac luat prin copiat… Ceea ce e cu totul altceva! Dar măcar am testat rezistenţa la şocuri poetice a iaşioţilor!!! E şi asta o victorie, monşer!
Să dea Domnul să nu fi fost doar o manifestare conjuncturală, de bifat în hârtiile primăriei, printre multe altele, de duzină şi repetitiv-inutile! (fragment din povestirea „Ăştia, picaţii din cer, eram noi, poeţii”, publicat în Poezia, anul XX, nr. 3(69), toamnă 2014)

Daniel D. Marin
 Veşti de pe plaja cu domnul R.

Nu plouă, nu e miercuri şi nu sunt la Cesena. În schimb, mă trezesc pe frumoasa plajă La Pelosa, din Sardegna. Mă plimb pe malul mării cu pantalonii suflecaţi până la genunchi, în picioarele goale, răscolind nisipul fin. Culeg mărgean. Mă aplec şi văd tot felul de scoici cu forme interesante, pietricele de mărgean viu colorate şi chipul meu reflectat în apa limpede a mării. Chipul meu ia forma chipului unui domn distins, în vârstă, foarte timid şi anxios, cu ochelarii căzuţi pe nas şi care aduce uşor cu tipul de savant distrat. Şi el se plimbă pe malul mării şi vorbeşte când cu pescăruşii, când cu sine însuşi, în şoaptă, să nu-l audă nimeni, deşi e singur-singurel. Ca şi mine, îşi imaginează o domnişoară pe care vrea s-o cucerească într-un mod cât mai politicos, exagerat de politicos, încât devine neîndemânatic şi ridicol când se întâlneşte cu ea, deşi mai înainte încercase în gând tot felul de strategii ingenioase de abordare. El este simpaticul domn R. care se conturează în mintea mea chiar în timp ce mă plimb pe malul mării Meditarana, pe insula în care am ales să mă izolez de lume pentru a mă regăsi în singurătate. Încă nu ştiu dacă m-am regăsit, dar l-am întâlnit pe domnul R. în diverse ipostaze uşor tragi-comice, încât mă întreb dacă nu cumva încearcă să mi se substituie şi să-şi continuie imperturbabil discursul interior şi plimbarea matinală prin nisipul fin, cu tălpile goale şi pantalonii eleganţi de stofă suflecaţi până la genunchi, râmânând la fel de aproape pe cât de departe faţă de orice ar avea vreo legătură cu lumea dură, concretă.

Marius Manta
 Piratul din Saturn

Mi-a plăcut provocarea aceasta „estivală”. Ce-i drept, sunt de-acum un veteran al litoralului românesc. Cu 2-3 excepţii, începând cu onorabila vârstă de trei ani, am bifat toate staţiunile posibile – am văzut multe feţe şi oameni în ipostaze deosebite ce ar fi putut lesne constitui punct de plecare măcar pentru o nuvelă serioasă. Dar nu mă încape pielea unui prozator, aşa încât, pentru că liniile chipului său încă mai sunt proaspete în minte, vă voi vorbi despre un oarecare Cosmin Balaurul. Iaca cum, în staţiunea de pensionari Saturn (aşa o denumeşte verişoara soţiei mele care la adăpostul statului de constănţeancă îşi deapănă zâmbetele în proporţii halucinante de-a lungul plajelor din Mamaia – dar asta e altă poveste!), exact în parcul de distracţii – care în (altă) paranteză fie spus cred că era în vogă în anii 80 prin Germania iar acum îşi zgreabănă mecanismele second hand în auzul turistului – aşadar fix în mijlocul Saturnului, o matahală cu batic roz se plimbă printre oameni, îmbiindu-i „la o tură”. E băiatul care răspunde de trei utilaje: un tren ce se învârte în lungul unei şine ruginite, un carusel a cărui vedetă e un biet Mickey Mouse ce îţi dă impresia că plânge necontenit, din pricina faptului că ici-colo pete de vopsea au luat-o la fugă, un joc trăznit care te obligă să nimereşti cu nişte cercuri de plastic gâturile cât mai multor sticle de Pepsi aşezate la o aşa mică distanţă între ele încât ar trebui să fi norocosul norocoşilor să visezi măcar la vreun premiu, fie acesta de consolare. Ei bine, într-una din serile cu vânt, cu prea mult vânt, Cosmin Balaurul (aşa îl striga un prieten în maiou şi cu blujeansi în timp ce trăgea pătimaş dintr-o ţigară ce părea că are şapte vieţi) se hotărî să încerce o strategie nouă: să îşi atragă copiii cu baloane colorate. În roz – precum bentiţa! Într-o mână ţinea cu oarece sfială baloanele, strigând continuu „hai la moşu că vă dă baloane şi gumă gratis”, în timp ce cu cealaltă mână aproape mângâia tandru un topor cu coadă lungă, unealta magică de care se ajuta printr-o lovitură bine ticluită în momentul când locomotiva părea că şi-a făcut planuri de a evada… E personajul ce mi-a rămas în minte anul acesta. Grostescu-i îţi gâdila imaginaţia – cred că m-am gândit pentru o clipă că i-ar fi stat bine pe una din corăbiile lui Jack Sparrow – pirat de Marea Neagră, piratul din faşă-pensionar! 

Ciprian Măceșaru
 Creedence Clearwater Revival

Saşa era un rus ajuns nu se ştie cum şi de ce în orăşelul nostru. Mustăcios, purta ochelari de soare, geci din piele maro, ca alea de aviatori, avea părul blond, până pe umeri. Lumea bârfea că ar fi de la KGB. Un pedofil kaghebist. Aşa zicea mama, tata zicea că sunt prostii, dar pe mine mă luase frica. Într-o seară stăteam pe stradă cu nişte prieteni. Sebi cânta la chitară nişte oboseli folk. Măcar era altceva. De Căcarea României eram sătul. Aşa zicea tata: Căcarea României. Ne uitam ca tâmpiţii la cele două ore de program zilnice, din care o bună parte era ocupată de Cântarea României, un program plin de osanale dedicate Marelui Cârmuitor, dansuri tematice, cântece şi poezii. Pe stadionul 23 August aveau loc coregrafii gigant, ca alea din Coreea de Nord şi din China. Ne uitam, naiba ştie de ce ne uitam, ne uitam ca boii, ne spălau comuniştii creierii, ne uitam fiindcă voiam să vedem ceva mişcându-se pe ecranul ăla, orice, cred că şi la un cur de maimuţă ne-am fi uitat. Ba puneam şi un plastic roşu în faţa ecranului, ca să avem şi noi televizor color.
Odată am fost cu Ţeavă şi cu Sandu la cineva care avea video. Plăteai şi te lăsa să vizionezi unul dintre filmele sale. Noi am ales American Ninja 1.
Mai mergeam şi la Cinema, unde îl vedeam pe comisarul Moldovan. „Un fleac. M-au ciuruit!”, ziceam entuziasmat, împreună cu celebrul erou, stârnind hohote de râs în sală. Vedeam şi filme indiene, în care toţi dansau ca apucaţii şi cântau cu voci subţiri care îmi zgâriau timpanele, sau filme cu coreeni, în care ăia din nord îi făceau praf pe cei din sud.
Saşa a apărut în ziua aceea lângă noi, nimeni nu îl văzuse apropiindu-se.
– Nu v-ar plăcea un disc cu Creedence Clearwater Revival? ne-a întrebat.
Toţi s-au speriat, au rupt-o la fugă, doar eu am rămas paralizat de cuvintele stranii pe care Saşa le rostise.
– Ai ascultat Creedence?
– Nu, am reuşit să bâigui.
– O să-ţi placă – mi-a zis şi a scos din geaca sa de aviator un disc de pe a cărui copertă te priveau nişte tipi care semănau cu el – Ţi-l dau cu trei sute de lei. Poţi să faci rost de trei sute de lei?
Era vorba de o grămadă de bani, dar o dorinţă teribilă pusese stăpânire pe mine. Voiam neapărat discul ăla.
– Încerc, am zis.
– Bine. Ne vedem aici peste două zile.
– Sunteţi agent KGB?
– Ha! Ha! Asta chiar e culmea. Agent pe naiba. Unde ai mai văzut tu un agent secret care îşi vinde discurile. Ha! Ha! Asta e culmea, a zis şi a luat-o din loc.
– La ce oră? am strigat speriat că l-am supărat şi nu îmi va mai aduce discul.
– La şase seara, puştiule.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi vând clasoarele. Fane mă tot bătea la cap că le vrea. Părinţii lui erau ingineri, aşa că nu i-a fost greu să obţină două sute de lei, cât i-am cerut pe ele. Apoi n-am avut ce face şi i-am vândut lui Ţeavă colecţia de abţibilduri cu fotbalişti. Mi-a părut rău, dar discul ăla mă tenta al naibii de tare. Ţeavă, însă, era sărac şi mai mult de cincizeci de lei nu am putut scoate de la el. I-am cerut lui taică-meu banii care îmi lipseau, deşi eram aproape sigur că nu mă va ajuta.
– La ce-ţi trebuie? m-a întrebat.
– Vreau să cumpăr un disc cu o formaţie.
– Ce formaţie?
– O formaţie, n-o ştii tu.
– Cere-i lu’ mă-ta.
– I-am cerut. N-are, am minţit.
– Mda? Bine, mă, ia de-aici.
Nu mi-a venit să cred. A scos portofelul, a luat din el o bancnotă cu Alexandru Ioan Cuza şi mi-a dat-o, apoi m-a tras lângă el şi m-a pupat zgomotos pe obraz.

*

La şase fără cinci eram în stradă, cu o mână în buzunarul în care ţineam sulul de bancnote. Nu aveam de gând să renunţ la bani până nu căpătam discul. Dar aşteptam, aşteptam şi Saşa nu mai sosea. Începusem să cred că totul fusese în zadar. Îmi spuneam că sigur găsise un alt cumpărător şi mă lăsase baltă. Eram doar un puşti, de ce i-ar fi păsat de mine? Mă înşelam. Saşa a apărut, vesel, cu o ţigară înfiptă-n colţul gurii.
– Ce faci, bătrâne? mi-a zis.
– Bine. Am crezut că nu mai veniţi.
– Cum să nu vin?! Ţi-am spus că vin. Am întârziat un pic, am defectul ăsta, îmi pare rău. Ai banii?
– Îi am, dar vi-i dau după ce-mi daţi discul, am zis, încercând să par cât mai hotărât.
– Uite-l! – a zis, s-a descheiat la geacă şi l-a scos la iveală – Ia-l!
L-am luat, dar încă nu eram gata să-i dau banii. Abandonând sulul de bancnote, am scos mâna din buzunar şi, căscând plicul de carton, am tras discul afară. Arăta bine, nu era zgâriat. Am zâmbit.
– Bravo, puştiule! Îmi place că eşti atent, mi-a zis Saşa.
I-am dat banii. Nu i-a numărat. A preferat să-i ascundă cât mai repede în buzunar.
– Mulţumesc! am zis şi am dat să plec.
– Stai un pic. Uite, am ceva pentru tine.
Îmi întindea un pachet de gumă Wrigley's Spearmint. Mi-am zis că e un tertip, că o să-mi ia înapoi discul sau că încearcă să-mi câştige încrederea, pentru ca într-o zi să profite de naivitatea mea. Poate că totuşi era un kaghebist pedofil.
Văzând că ezit, mi-a spus:
– Ia-l, e un dar, nu trebuie să-mi dai nimic.
Mestecasem doar o dată gumă Wrigley's Spearmint. Primisem de la Fane o lamă. Lui îi aducea mereu gumă şi ciocolată un unchi barosan de la Bucureşti.
Saşa mi-a aruncat pachetul şi l-am prins cu mâna liberă.
– Pa, puştiule! Să-mi spui dacă mai vrei discuri.
– La revedere! Mulţumesc!
Eram în al noulea cer. Am alergat acasă. Taică-meu zbiera la mama. Erau în bucătărie. Nu mi-a păsat. Am ridicat capacul pick-up-ului, am pus discul. Albumul se numea Pendulum. Am dat volumul la maximum. Pagan baby!!!

Moni Stănilă
 Pe munte

Nu există nici un loc pe pământ, deasupra sau sub, care să arate aşa cum arată împrejurimile cabanei Bârcaciu. E gura raiului şi piciorul (de sus) al plaiului. Brazi la călcâie, leagăne de lemn, butuci pe post de masă, zăpadă la mansardă, măgari, bujori tiviţi la fiecare piatră, oi grase curgând deasupra capului în cârduri infinite pe văi nebănuite, susur de ape, clinchet de nori şi vreo şapte dulăi. Nici un alt drumeţ, nici o bucătăreasă. Doar cabanierul hardcore, cu plete şi o cruce pictată la gât, fostul bucureştean îngropat la polul plus al vârfului Scara.
Dacă ajungi acolo, în raiul cel mai rai din raiurile muritorilor, bei o ciocolată caldă şi plângi de disperare din cauză că măgarii îţi fură din bagaje. N-ai cum să te ţii la ei. Cabanierul stă vreo două ore, te priveşte, apoi fluieră şi măgarii dispar. Nu e magie. E plictiseală. Cabanierul se plictiseşte. Moare de plictiseală pe munte. Aşa că se distrează doar pe seama puţinilor turişti care aleg să urce pe creastă direct din Avrig, pe la Poiana Neamţului.
Nu îşi strigă măgarii deodată. Spune că n-are ce le face, că aşa e viaţa în sălbăticie. Dacă treci pe la el, să nu uiţi să îi guşti vinul din flori de bujor de munte. Asta, desigur, după ce i-ai câştigat simpatia riscându-ţi viaţa pe trasee nemarcate. Să arunci neapărat un ochi şi în cartea de oaspeţi. Apoi, dacă îţi convine, continuă-ţi plimbările, dar nu îi cere sfatul. Pentru că el, în marea lui plictiseală, s-ar putea să îţi arate „scurtături” pe trasee nemarcate şi să te lămurească să cucereşti muntele altfel. Pentru că, în felul ăsta, îl scoţi din plictiseală. Cu părul în coadă şi cu bustul gol, cabanierul de la Bârcaciu se va trânti cu burta în iarbă şi mestecând fructe uscate îşi va lipi binoclul de ochi şi te va urmări pe întreg traseul. Doar aşa, ca să iasă din plictiseală.
Iar dacă eşti însoţit de vreo două-trei fete mai speriate, care vor refuza să îi urmeze sfatul preferând să aştepte, le va vinde o ciocolată caldă şi, cu binoclul la ochi, le va povesti câţi au murit pe exact acelaşi traseu nemarcat pe care se află acum colegii lor în ultimele două luni.
Dar trebuie să recunosc, pe mine nu m-a fentat până la capăt. Mi-a dat beţe de schior şi m-a instruit cum trebuie să mă comport dacă vine furtuna. Cum trebuie să nu mă ascund sub stânci de frica fulgerelor.
Aşa şi doar aşa s-a făcut că doar eu, când un nor încărcat de fulgere a coborât peste noi în apropiere de lacul Avrig, cu atâta determinare încât nu îmi vedeam nici mâinile decât dacă mi le băgam în ochi, cum spuneam: doar eu în panica generală, m-am aşezat turceşte pe platoul deschis, pipăind să nu mă prăbuşesc în vreo prăpastie, mi-am scos conserva de fasole cu cârnăciori şi am mâncat în grabă, fiindcă totuşi se lăsa seara, iar noi eram la câteva ore distanţă de binoclu.


Cristina Ştefan
 Ataraxice, Avraam, în Gara de nord

  
Gara de nord. Iulie sufocant. Agorafobie. Ei năvălesc în strigătele şi nervii lor la casa de bilete, să prindă un tren, să prindă un loc, oriunde, în viaţa lor, să prindă un loc. Spaimă de moarte. Nu, dorinţă de însingurare până la abstractul ideal. În Gara de nord, iulie torid lichefiază adevărul din mine. Jidovul surghiunit nu era prea bătrân, avea plete arămii şi mâinile prelungi, osoase, ca de pianist. Mă privea învăluitor şi eu nu ştiam pricina spre a pleca asemeni norilor. Ce aşteptam? Ceva nou, ceva necunoscut, să-mi ardă creierul care memorase oameni, locuri, medicamente, lenjerii, mâncăruri dar mai ales ore.
Mă privea în tăcere şi eu simţeam doar o docilitate în acest supliciu. Îl gândeam poate un poet libertin şi sărac în înfăţişarea lui împietrită şi aşteptam înfrigurată (ce frig are moartea!) să se întâmple o metamorfoză, o mutaţie, o transcendenţă, ceva, orice, cu mine. 
   Nu era tulburare. Nu mă cuprindea nicio lumină, nu scrâşnea niciun înger, nu mă unduia nicio tristeţe. Eram un habitus tern într-o evidenţă oarecare şi nu merita în ziua aceea să mă descifrez. Jidovul era atât de sigur pe privirea lui, un index sui, că mi-am amintit ceva din secole în urmă, o axiomă atât de contrazisă de Nietzsche. Şi ăsta era adevărul din mine. Tot căutam panta alunecoasă a timpului şi mă tracasa starea asta banală în acest important moment al morţii mele. 
   Dar mergeam cu jidovul hai-hui. Când am ajuns pe străzile fără lumină, de la periferie, jidovul mi-a dat drumul din mâna lui costelivă şi mi-a făcut un simplu gest din cap:
- Du-te! Arăta spre întuneric.
   Am ajuns aici, într-un bazar de idei, le întind dimineaţa pe tarabă, alături stă fantoma unui palmier, mă gândesc uneori la jidovul straniu care m-a lăsat în tenebrele astea. Dar am vad bun! Vin mereu jidovi suavi să-mi cumpere morţile pe care le cred ei, naivi, reverii. Mi le plătesc în zbenguieli, în giumbuşlucuri şi tumbe ca la lumina zilei. În imaginaţia jidovilor jucăuşi cu vise, eu eram una persona-personare în peştera asta producătoare de mine. Şi? Care-i imaginea?
   Data viitoare o să-i spun jidovului rătăcit că merg în sens invers.

Chris Tanasescu (Margento)
Zalmoxis din Vietnam şi un McDonald’s de poezie în California. Două personaje, ba trei – nu, un milion! – în căutarea unui regizor de Oscar

I. Tienvan Nguyen, pe care l-am cunoscut in Saigon, Vietnam. Om falnic, cu privire pătrunzătoare, cu nişte plete imense, cărunte, cu o barbă impresionantă, pieptănată pe piept à la maeştrii shaolini. La aproape 70 de ani de-abia dacă îi dădeai 50; l-am cunoscut când am făcut un performance cu Jerome Rothenberg la clubul Elbow Room, undeva pe un bulevard foarte circulat (de fapt înecat într-un veşnic ambuteiaj de scootere şi autobuze) şi jalonat pe mijloc cu exemplare imense de copac kapok. L-a adus acolo Alec Schachner – alt personaj de film, american care la 25 de ani deja stăpânea veitnameza atât de bine cât să traducă poezie şi chiar să predea literatură vietnameză la universitatea Ho Chi Minh – să traducă poemele performate de mine, la prima vedere! (iar Alec pe ale lui Jerry). După reacţia publicului, s-a achitat magistral de datorie, iar la conversaţiile de dinainte şi după, l-a uluit mai întâi pe Jerry asemuindu-l cu Elias Canetti, iar pe mine vorbindu-mi cu pasiune şi amănunţit despre eseurile lui Cioran, despre Eliade şi Ionesco, despre Brâncuşi, inclusiv despre muzica lui Enescu. Împătimit de literatură şi traducător redutabil, se mândrea ca fiind deţinătorul celei mai bogate colecţii de dicţionare din Saigon, lucru confirmat îndată de „asistenta” lui, o doctorandă fragedă şi nubilă, dar feministă îndârjită. Tienvan, am aflat mai apoi, nu numai că era un intelectual uluitor, dar avea şi o biografie de super producţie hollywoodiană. Printre altele, cu câteva decenii în urmă, pentru a evita să fie înrolat forţat sau închis în lagăr de comuniştii lui Ho Chi Minh, petrecuse 8 ani într-o peşteră, hrăninduse cu rădăcini şi citind cărţi aduse pe furiş de un prieten. 8 ani de mortificare şi moarte voluntară în peştera zalmoxiană sau pitagoreică aşadar  (oh, da, citise inclusiv De Zalmoxis à Gengis-Khan a lui Eliade), transformaţi tot în prilej de lectură ascetică…

II. R.D. Armstrong, poet vârstnic, şubred şi falit din Los Angeles, care însă nu se dă bătut şi târâie de decenii după el o editură, Lummox Press, şi o revistă cu acelaşi nume. Raindog, aşa e cunoscut printre poeţii locali, cei care îşi fac veacul pe la Beyond Baroque Literary Arts Center în Venice, unde neobositul şi veşnicul aburitul Rafael (Francisco Jose) Alvarado organizează lecturi şi maratonuri de poezie pe bandă rulantă – acolo la centru, sau la librăriile şi cafenelele din jur; e o zonă bogată şi pitorească, sunt vile şi palmieri, iar clădirea centrului e impozantă şi cu stil (spaniol-colonial), dar poeţii ce roiesc primprejur sunt în general „din alt film”, neglijent/non-conformist îmbrăcaţi, te întreabă la mişto-serios dacă le iei o bere în timp ce dau mâna cu tine prima dată, poştesc ţigara, scuipă, dar stau cot la cot cu alţi invitaţi, doamne poetese elegante şi distinse, filfizoni-literaţi mai la patru ace, copii cu bunici rătăcite sau curioase sau grijulii… De fapt nu ştiu care ar fi mai de film, Raindog sau Rafael, sau întreaga comunitate de poeţi din jurul lor. Despre Rafael se zice că dacă e o lectură de poezie oriunde în zona (imensă, de fapt) L.A., înseamnă că e organizată de el, iar dacă nu, oricum el e deja acolo. Unii spun că e pentru California un fel de McDonald’s al poeziei, pentru că ar fi invitat până acum (în decursul a mai bine de două decenii) la evenimentele organizate de el cam un milion de oameni…
Imaginaţi-vă aceşti doi prieteni împreună – Raindog e alb, corpolent, cărunt, şchioapătă, vorbeşte rar şi foarte sobru sau chiar sumbru, în timp ce Rafael e mai tânăr, latino cu origini în Southland dar născut în Hollywood, vorbeşte întruna, ia peste picior pe toată lumea sau îşi exprimă tandreţea prin(tre) înjurături, pare mereu „high” şi incoerent sau poate dislexic (ceea ce nu îl opreşte să facă una dintre cele mai urmărite emisiuni de poezie de pe coasta de vest, pe World Wide Word Radio Network), vrea mereu cafea în timp ce Raindog nu vrea nimic, doar puţină seriozitate şi ţinerea promisiunilor (mi-a zis odată, şonticăind spre rabla lui de decenii ca să ia un cablu din portbagaj pentru că la lectura respectivă nu adusese cine promisese firul pt microfon, „asta e problema cu lumea în care trăim, oamenii nu se ţin de cuvânt”), amândoi n-o duc strălucit dar numai Raindog aduce vorba distant despre asta în timp ce Rafael ia chestia în balon (când s-a organizat [de către alţii] o strângere de fonduri pentru Rafael care avea nişte datorii „de ordin legal” s-au strâns vreo 2000 de dolari din 45 de donaţii…, iar de curând Raindog a creat un eveniment pe facebook, o lectură de poezie la care accepta şi donaţii pentru a-şi salva laptopul lui antic de la vânzarea iminentă ca sursă unică pentru a-şi acoperi nişte datorii), amândoi au deopotrivă un sarcasm amar şi o autoironie tonică (Raindog: „Iaca, au trecut zeci de ani, şi tot nu mă lecuiesc să conduc două ore să ajung la o lectură de poezie unde mă aşteaptă vreo 10 cunoscuţi, dintre care 7 au făcut acelaşi drum ca să ne vedem şi auzim şi acolo”), Raindog se consideră cumva pe linia lui Charles Bukowski (zice într-un poem că o vânzătoare de la supermarket i-a spus „cred că semănaţi cu scriitorul ăla, Carlos Bukowski”), în timp ce Rafael scrie „direct şi numai despre el însuşi” (ceea ce, în fond, e, bineînţeles, acelaşi lucru) şi sunt convins că orice critic „serios” (care n-a fost invitat la emisiunea lui) l-ar cataloga drept amator fără măcar să clipească.
Deşi la aceste evenimente, la maratonurile sau lecturile de la centrul respectiv cu săli arhipline (cum pline?, aşa simplu, majoritatea sunt mulţii poeţi care vor citi şi ei la un moment dat, dacă nu pe afiş atunci la secţiunea „open mic”) ca şi mai ales la emisiunile radio marca Rafael sunt prezenţi (şi) poeţi „foarte mainstream”, grosul comunităţii respective sunt poeţii cartierului, străzii, zonei. Aceştia se ştiu perfect între ei şi se urmăresc cu maximă atenţie, dar e posibil să nici nu fi auzit de poeţii din aceeaşi zonă, celebrităţi internaţionale şi/sau naţionale  – ca Jerome Rothenberg sau Ilya Kaminsky (parol, aproape toţi cei pe care am apucat să-i întreb nici nu auziseră de aceste nume, incredibil dar adevărat…) – care însă nu ajung prea des sau niciodată la aceste manifestări. Nu-i vorbă, nici pe poeţii din jurul lui Rafael nu i-am văzut vreodată (nici măcar pe Rafael însuşi) la vreo lectură de-a lui Jerry Rothenberg sau la cele organizate de Ilya la San Diego State University.
E, de fapt, un fenomen care m-a şocat în State, faliile aproape de netrecut între poezia micro-locală/de cartier/club/maraton/open mic, pe de o parte, şi cea din spaţiul academic pe de altă parte. (Cum rămâne, însă, cu faliile de altă natură din poezia noastră, care nu şochează pe nimeni?) Ce le uneşte e atenţia la poezia mainstream, bineînţeles predominantă în zona universitară – care şi omologhează cel mai des şi chiar produce vers mainstream –, dar netipică, aleatorie, uneori până la inexistentă, în cea de cartier. Oricum acest ipotetic punct comun tot nu face cele două zone să fie atente şi una la alta.
Câteva luni de zile, în cazul particular respectiv, eu am reprezentat poate singura punte dintre cele două lumi şi am înncerat să atrag şi pe alţii în dialogul ăsta. Ei bine, am dat-o în bară cu brio şi di grande, dar despre asta poate într-un alt viitor film… tot de Oscar.

Radu Vancu
Ali de la Biskops Arno

Ştiu şi eu? Haioasă a fost şi poeta bulgară care-l întrerupe pe preşedintele Societăţii Scriitorilor Eleni, care modera festivalul, şi-l întreabă de ce se tot vâră-n vorbă, de vreme ce nu-i scriitor; iar când grecul răspunde zâmbind că e şi el totuşi poet, bulgăroaica îi replică plină de aplomb: „Ah, mă iertaţi, am crezut că sunteţi ceva personaj auxiliar!”. Haioasă era şi poeta albaneză care-mi povestea tot felul de trăsnăi şi, când râdeam mai abitir la vreuna, îmi spunea: „Uite, tocmai ţi-am povestit o capodoperă – scrie-o tu, ca să devii şi tu celebru, eu nu mai am nevoie”. Şi destui alţii. Însă probabil că cel mai haios personaj cunoscut de mine la festivalurile astea internaţionale a fost kurdul Ali. Cunoscut în Suedia, în 2010. Cam de o vârstă cu mine, făcuse cu 15 ani în urmă parte dintr-o mişcare pentru drepturile kurzilor, drept pentru care statul turc l-a ţinut câteva săptămâni într-o celulă, aşa, ca reeducare. Când a ieşit, Ali a fugit în Norvegia, apoi în Suedia, unde a trăit vreo opt ani de zile fără acte, ascunzându-se de autorităţi.
Acum, Ali e comunist, ca mai toţi kurzii – troţkist, mai precis, şi mare iubitor al comunistului apostat Istrati. Ceea ce nu-l împiedică să citeze, într-o engleză îngrozitoare şi nu mai puţin seducătoare, din Nietzsche. Şi nici să se poarte impecabil de... creştineşte: în seara în care am ajuns la Biskops, eu şi Teodor Dună ne-am pomenit plasaţi într-o cameră în care chiuveta înfundată era plină de apă mizerabilă, iar caloriferul stricat permisese instalarea unui frumos şi autentic ger suedez în cameră. Bun detector de disperare, Ali a venit glonţ la noi, ne-a întrebat „vat problem”, Teo i-a spus: „cold, need blanket”, Ali a spus: „Ali bring blanket for poets” şi s-a întors cu ce credea el că e blanketul, adică un calorifer electric. Dar şi cu pâine pusă de el deoparte pentru zile negre (la Biskops, aveam să aflăm, programul cantinei era după cum urmează: mic dejun la opt, prânz la doişpe, cină la patru. Magazine pe insulă ioc, noi ajunşi la cinci jumate, vă daţi seama cam care era tabloul general.)
Pe scurt, Ali s-a purtat ca vecinul român ideal, săritor şi băgăreţ, prieten de-o viaţă cu oameni pe care-i cunoaşte de o oră. Seara s-a prezentat cu vin („best vain in Svidăn”) şi cu poeme în turcă de Omar Khayyam, despre care susţinea că-i poetul lui turc preferat (când i-am adus aminte că-i persan, mi-a retezat-o: „translated in Turkish, everything Turkish!”). Ne-a cântat muzică tradiţională turcă (cel puţin aşa cred). Ne-a pus să-i recităm poeme de-ale noastre. Şi, la diatribele mele anticomuniste, a concluzionat: „Communism good for Turkey, capitalism good for Romania.” Cel mai nuanţat kurd comunist din Suedia, dragul de Ali.

(Anchetă coordonată de Violeta Savu, articol publicat în Revista Ateneu, septembrie 2015)