Despre naştere şi despre fii



Marius Manta – „Tată și fiu” (Ed. Vicovia, Bacău, 2015)

„Tată și fiu” reprezintă debutul în poezie al lui Marius Manta, fiind o carte inspirată din sentimentele de filiație. Descoperind frumusețea lumii prin ochii băiatului său, autorul scoate la suprafaţă, din străfundurile sale interioare, poezia. E o carte-testament, în care se fac mai multe mărturisiri de iubire, pentru copil, pentru tatăl trupesc și pentru Dumnezeu. Pentru cei care au citit amănunțit volumul de debut absolut al lui Marius Manta, cartea de eseuri „Literathurbahn”, religiozitatea sa nu este o surpriză. Nașterea fiului, creșterea lui și împrietenirea cu acest îngeraș coborât pe Pământ duc la descoperirea și mai profundă a sensurilor vieții, la intensificarea trăirilor duhovnicești. Autorul începe a scrie despre jocul copilului, despre jucăria-Univers, despre cum Maica Domnului veghează somnul celui mic și, treptat, discursul patern se convertește într-unul despre simbolul crucii, liturghie, sfânta împărtășanie, sărbătoarea Crăciunului, despre duhovnici sau sfinți cum ar fi Serafim de Sarov, despre sunetul de toacă, încheind un poem cu „Doamne Iisuse miluiește-mă”. De altfel, emblematic pentru volum pare a fi „Lemnul vieții”, a cărui muzicalitate ne-ar putea trimite cu gândul la un axion: „E strânsură de nedesfăcut/ E lipitură de nedespărțit/ E făcătură de neghicit/ Cu vrere Dumnezeiască/ În tată și fiu/ E lemnul vieții”
       Cartea cuprinde câteva texte inspirate de o estetică a cotidianului, remarcabil fiind ca performanţă stilistică prozopoemul „Blocul”. Paralele interesante cred că s-ar putea face între acest text și un fragment din poemul „Îmi amintesc”, în care Mircea Cărtărescu descrie relația sa cu „blocul stacojiu”. La Marius Manta blocul e gri, dar este numai așa doar la o privire exterioară: „Blocul meu e ca o catedrală. E foarte înalt și te înconjoară. Totuși, blocul meu nu e o catedrală, pentru că e gri. Și catedralele sunt gri dar înăuntru sunt poleite.” Or întreaga carte a lui Marius Manta stă sub semnul privirii cu un al treilea ochi, unul interior, deschis înspre îmbunătățire sufletească.

„Povești cu scriitoare și copii”, volum coordonat de Alina Purcaru (Ed. Polirom, Iaşi, 2014)

       O cărticică frumoasă, în care mai multe mămici scriitoare răspund unor întrebări adresate de Alina Purcaru, aceasta le roagă pe partenerele sale de dialog să spună, în primul rând, ce relație au avut cu scrisul „în perioada care a urmat nașterii copilului (sau a copiilor), perioadă în care raportul cu timpul și cu ceilalți se modifică”. Astfel, întrebarea a fost prilej, pentru cele care sunt co-autoare, de a povesti despre miracolul nașterii și despre făpturi minunate și pure, copiii, în primii ani ai lor de viață, îngerași ai Domnului.
      Vorbind despre copii, nu puține mămici și-au amintit propria copilărie, idilică pare să fi fost cea a poetei Svetlana Cârstean. Cât privește actul creației literare, ea mărturisește: „Urgenețele mele legate de scris au rămas aceleași, le-am rezolvat parțial în timp. Dar textura cuvintelor mele s-a schimbat, corporalitatea lor.” Aproape toate spun despre actul scrisului că ar fi, pentru ele, o jucărie. Totodată, ele au încercat să definească încărcătura imensă de emoții și senzații din sufletul unei mame, să redea poezia miracolului de a fi un trup cu două inimi. Carmen Mușat se întreabă retoric: „Cum să povestești inefabilul?” Cam toate vorbesc despre parfumul copilului și se pare că există o notă comună, în primele luni de viață, pruncul miroase a cozonac sau „a lapte și miere și nucă” (Simona Popescu) Câteva dintre mămicile scriitoare răspund prin atractive proze scurte, optând între lirism sau dialog. Luminița Marcu alege stilul epistolar, imaginându-şi un posibil schimb de scrisori între un medic şi o femeie însărcinată, cu care se identifică. Co-autoarele își aduc aminte de fragmente din cărțile lor, mai vechi sau mai noi, care se potrivesc de minune cu subiectul lansat, unele citează paragrafe întregi din cărți aflate în stadiu de manuscris sau cărora le-a fost amânată publicarea. Întâlnim în toate paginile cărţii foarte multă poezie, chiar dacă, de exemplu, Adina Rosetti spune despre decupajele ei că ar fi fragmente dintr-un roman la care nu mai reușește să lucreze, însă citind cu atenţie, constaţi că acele decupaje sunt poezie, poezie, poezie... Tristă, impresionantă povestea Mirunei Runcan care a pierdut o fată cu vârsta de numai 8 ani... Dar Dumnezeu i-a trimis alt copil, la nașterea căruia a „contribuit” și sora lui mai mare, căci Miruna Runcan, tulburată profund de doliul în care se afla, o întreabă pe fata cea mare, Irina, în vârstă de 16 ani, dacă ea și-ar asuma creșterea unui copil mic, sugerând o posibilă renunţare... Adolescenta îi răspunde răspicat: „Ne bate Dumnezeu!” Așa s-a salvat un suflet (de fapt două, al copilului şi al mamei) și s-a născut Matei-Vladimir: „un dar trimis să ne treacă puntea morții”.
      Cartea cuprinde și un interviu cu Angela Marinescu, care nu ezită să vorbească, și cu această ocazie, tot despre poezie, dar și despre fiul ei, acum un critic cunoscut, Alexandru Matei.
      Co-autoare la această carte sunt aşadar 18 doamne, „poete, prozatoare, eseiste, critici literari”, remarcabile prin creaţiile lor artistice şi, mai presus de toate, mămici admirabile: Svetlana Cârstean, Adina Dabija, Ana Dragu, Domnica Drumea, Cristina Ispas, Luminiţa Marcu, Angela Marinescu, Ştefania Mihalache, Ioana Morpurgo, Viviana Muşa Augusto, Carmen Muşat, Simona Popescu, Adina Rosetti, Miruna Runcan, Georgiana Sârbu, Simona Sora, Mihaela Ursa, Elena Vlădăreanu. Volumul a fost coordonat, după cum am menţionat deja, de Alina Purcaru, care semnează şi un cuvânt înainte constituind un eseu interesant.
 


Notă: Articol publicat în revista "Credinţa ortodoxă" , decembrie 2015

Jucării în ploaie. Spectacol-lectură


În data de 19 decembrie, la ora 10.30, la Teatrul Municipal Bacovia, a avut loc spectacolul "Jucării în ploaie". Actriţa Alina Neagu a însufleţit-o pe păpuşa Ileana, din povestirea  "Jucării în ploaie", de Violeta Savu.

Spectacolul-lectură s-a desfăşurat în Sala STUDIO.

Concept afiş/foto: Mia Nazarie

  SINOPSIS la piesa JUCĂRII ÎN PLOAIE

  Cineva a lăsat, în spatele blocului, pe o băncuţă, un morman de jucării. Dintre toate, cea mai abătută, zace o păpuşă uriaşă, confecţionată din stofă vernil. E, să nu spuneți nimănui, o păpuşă vorbitoare, iar povestea ei, he-he dragilor, nu este doar a ei, ci şi a jucăriilor-surate şi, mai ales, a fetiţei căreia i-a aparţinut.
Dar ce s-a întâmplat? Cum au ajuns jucăriile acestea să stea pe o băncuţă, părăsit
e, sub cerul liber? Cine este Ileana şi cine este Olguţa? Cine este copilul și cine-i păpuşa? Cât de lungă este viaţa unei păpuşi?! Haideți să descoperim împreună!
„Jucării în ploaie” este o poveste despre păpuși, dar și despre noi, păpușile-oameni. Dacă eşti un copil mare (adică un soi de adult, dar mai simpatic), îți amintești cu siguranță clipele când erai un adult mic și îți doreai să recuperezi o jucărie pe care ai îndrăgit-o mult, mult, dar la care, dintr-un motiv sau altul, ai renunţat cândva. Cu câtă înfrigurare nu așteptai reîntâlnirea cu păpușa pierdută!
„Jucării în ploaie” nu este doar o poveste despre păpuși, ci și despre oameni. Despre izolare şi singurătate. Despre înstrăinare și regăsire. Și mai ales despre bucuria reîntâlnirii cu jucăriile copilăriei, adică cu noi înșine. Pentru că, într-adevăr, „o jucărie, dacă nu-și găsește loc, în mâna și mai ales în inima unui copil, în cele din urmă se prăpădește.”



DONAŢIE 

Spectacolul "Jucării în ploaie" a atras o donaţie importantă din partea firmei "Classic way", firma băcăuana alăturându-se astfel campaniei iniţiate de Teatrul Municipal Bacovia, de a aduce, prin programul "Teatru de poveste", un zâmbet pe chipul unui copil nevoiaş. Prin implicarea doamnei Mariana Burghelea, administrator al companiei, s-au adus mai multe zâmbete pe chipurile unor copii, care doar astfel, au putut avea parte de mici bucurii de Crăciun. Mulţumim, Mariana Burghelea! Mulţumim, "Classic way"!
Actrita Alina Neagu, foto Alin Leanca
Impresii 
Poeta Cristina Ştefan pe pagina ei de facebook: Actrița Alina Neagu i-a dat viaţă păpuşii Ileana, din povestirea , "Jucării în ploaie" de Violeta Savu și a fost o poveste pentru adulți, o poveste actuală, a plecărilor noastre din țară și din copilărie, dar și copiii au înțeles câte ceva, au jucat șotron, ceea ce e foarte important ca interactivitate în poveste...Scriitorii Bacăului sunt tineri, talentați, modești, vă așteaptă aprecierile și susținerea! iar povestea Violetei Violeta Savu, merită un film...tare frumos a fost! Felicitari, Violeta! felicitări, Alina!

Foc, o ardere mult prea tristă

A început luna decembrie, e luna când aşteptăm sărbătoarea bucuriei, Crăciunul. Şi totuşi, acest Crăciun nu va fi în acest an pentru toţi românii unul al Bucuriei. Poate cei care nu am fost direct afectaţi de tragedia de la Colectiv, uităm prea repede ceea ce s-a întâmplat. Duminică, de Sfântul Nicolae, s-au împlinit 40 de zile de atunci... În multe biserici s-au ridicat rugăciuni pentru victimele din acel tragic incediu. De atunci şi până acum s-au iniţiat numeroase acte de caritate pentru a veni în ajutorul celor răniţi în Colectiv. S-au susţinut spectacole, concerte rock, totul pentru o cauză nobilă, iar Colectiv pare un strigăt de disperare dar şi de reînviere. Deşi există incompatibilităţi evidente, cu toate că chiar tragedia de la Colectiv a stârnit numeroase dispute religie versus muzica rock, barierele cad atunci când gândul tău şi inima sunt dedicate faptelor bune, indiferent dacă eşti creştin-ortodox sau rocker. Cam asta este şi idee piesei "Foc" de Vali Bolat, o producţie a "Teatrului de Cartier", avându-i în distribuţie pe Valentin Branişte şi Alina Neagu, regia fiind semnată tot de Valentin Branişte. Piesa este inspirată din drama Colectiv şi are acest sinopsis: "Un tata vaduv, profesor de geografie si pasionat de ortodoxie care traieste din meditatii. Avem de partea cealalta o fiica rockerita care nu e tocmai intr-o relatie buna cu tatal sau si propria-i persoana. O rebela la 30 de ani, absolventa politologie, casierita la hypermaket in Bucuresti. Ea spera sa evadeze din cotidian prin universul vietii de club si anturaje.La prima vedere lupta se da intre generatii, dar in plan spiritual conflictul este intre lumea nevazuta si SISTEM. Aproape ca un ritual: acasa , servici si club. La un moment dat destinul iese din matca. Casierita la hypermaket are un fetish sa ajute la artificiile de la lansarile de albume din club. Prietenii au poreclit-o Fetita cu chibrituri. Numai ca jocul cu focul e periculos..."
Dincolo de conflictele dintre cele două personaje, aşa cum sunt anunţate încă din sinopsis, mie mi s-a părut că ceea ce leagă piesa şi îi dă şi un anume farmec este chimia dintre cei doi, tandreţea şi căldura pe care tatăl şi fiica o manifestă reciproc unul faţă de celălalt. Deşi diferiţi temperamental, cu stiluri de viaţă şi preocupări incompatibile, ei trecuseră deja printr-o dramă de familie, asta pe de o parte a dus la sublinierea deosebirilor de suprafaţă, iar pe de altă parte, şi aici este esenţa, intensificând apropierea sufletetească. Pentru că inima nu are reguli impuse nici de canoanele religiei, nici de nonconformismul unei muzici. Iar pasiunea pentru rock a fiicei şi fundamentalismul religios al tatălui, în substraturile lor interioare, reprezentau acelaşi lucru: un refugiu, o platoşă împotriva morţii.
Finalul este intens, tulburător, straniu, şocant... Aşa cum au fost multe episoade Colectiv.
Am apreciat textul foarte bine scris tot de Valentin Branişte, Vali Bolat este numele său real, iar Valentin Branişte numele de scenă. Interpretările celor doi actori, Valentin Branişte şi Alina Neagu, au fost foarte bune. Mi s-a părut extrem de solicitant rolul fetei, cu multe treceri de la static la dinamic, de la o stare sufletească la alta.
E o piesă grea, cu un final greu de suportat de spectator. Am vrea poate să facem altceva, să agăţăm globuri în brăduţul de Crăciun, ar fi mai confortabil pentru noi să uităm, să ne facem că uităm... DAR... 
NU trebuie să uităm, nu avem voie să uităm. Şi asta cred că este cea mai mare miză a piesei de teatru "Foc".
Valentin Branişte şi Alina Neagu în spectacolul "FOC",
text inspirat din drama COLECTIV

Între cer și pământ

Prin fanta dintre două lumi,
întrezărești un detaliu. Silueta
unei biserici înfiptă ca un tirbușon
în corpul apei.
Dacă privești în larg, vezi
un amestec omogen de zi și noapte,
plumb și lapte. Tutun negru. Miere caldă.
Niciun om în zare, dar nicio absență-
Iar lumina de pretutindeni țâșnește.
(text: Violeta Savu)
Foto: Ion Mihalache


austeră/austerity

austeră

 el a rămas neclintit în pragul casei
singuratic străin cu privirea în gol
neînţelegând limba în care
i-am aşteptat cuvintele
mayombé, bombé, mayombé

în taxiul despărţirii
mă aştepta o căldură plăcută
un aer plin de muzică lentă

pe bancheta din spate
un călător lăsase o portocală
coaja ei crestatată în petale

am desprins fructul din căuş
l-am apăsat încet
mi-era atât de dor
printre degete s-au prelins
picuri de lumină galbenă

ningea cu fulgi numeroşi
încărcaţi de visare

Rubliovul meu slăbise
în oglinda retrovizoare
îl zăream ca o umbră

odată cu depărtarea
ninsoarea s-a domolit
fulgii căzuţi pe sticlă
se făceau bobiţe de rouă curată

la radio acelaşi ritm
o melodie tristă
monotonă
Kayah cânta Ta-ba-ki-e-ra...

iar eu lăsasem în scrumieră
o ţigară fumată pe jumătate,
două lacrimi nevăzute în cafeaua neagră,
o îmbrăţişare fără sărut,
un gol în aşternut
şi o întinsă resemnare

dar n-am să spun cât a durut


austerity


he stood still on the threshhold
lonely stranger looking at nothing
unable to understand the language
in which I have been waiting for his words
mayombé, bombé, mayombé

in the taxi of splitting
a pleasant warmth was waiting for me
an air full of slow music

on the back chair
a passenger had left an orange
its peal was cut into petals

I removed the fruit from its caul
I squeezed it gently
I was so full of anguish
drops of yellow light
streamed down from my fingers

it was snowing with numerous flakes
loaded with dreams

my Rubliov had gone thin
in the car’s mirror
I caught a glimpse of it as a shadow

as I was going away
it snowed less hard
the flakes fallen on the glass
turned into clean dew berries.

on the radio the same rhythm
a sad tune
monotonous
Kayah was singing Ta-ba-ki-e-ra...

and I had left in the ash-tray
a half-smoked cigarette,
two unseen tears in the black coffee
an embrace without a kiss,
an emptiness in the sheets
and a great resignation

but I won’t tell how much
it hurt me
 
(traducere în limba engleză de Elena Ciobanu)