Maidan... 13. Teatru dans la Theaterstock, de la ludic la... cutremurare

„Maidan” / Performance de teatru-dans, dupa povestirea "Jocul", de Mircea Cărtărescu; Concept muzical: Călin Grigoriu; Muzică live: Călin Grigoriu, Tudor Morar; Lights Design: Cristi Niculescu.
Cu: Teodora Budescu, Ana Turcu, Florin Crăciun, Marian Olteanu, Vlad Troncea, Vlad Benescu, Alexandru Apostol. Un spectacol de Lorette Enache

Ludic dar şi sentimental, spectacolul semnat de Lorette Enache a fost o încântare pentru public. A fost frumos de privit iar muzica live a fost excepţională. Călin Grigoriu şi Tudor Morar au ridicat mult spectacolul.
În tabloul dansului, am recunoscut o povestire a lui Mircea Cărtărescu, "Mendebilul". De fapt, spectacolul a fost anuntat de catre realizatori ca este dupa povestirea "Jocul.
Cu toate că deocamdată nu sunt un ansamblu de dans de mare forţă expresivă, au fost multe secvenţe reuşite pe scenă, de care publicul s-a bucurat din plin. Update: Tocmai am aflat că trupa care a prezentat spectacolul "Maidan" nu este de dansatori, ci de actori... Atunci, performance-ul lor este cu atât mai lăudabil.
Mi-a plăcut foarte mult cum a fost realizată pe scenă aluzia la maturizare. Şi reîntâlnirea cu jocul, copilăria şi/sau adolescenţa a fost bine transpusă şi, mai ales, binevenită!
Am văzut acest performance în ziua a 12-a a festivalului Theaterstock, în Sala Mare a Teatrului Bacovia.

Iar în penultima zi (15 august) a Festivalului Theaterstock, am văzut tot în Sala Mare a Teatrului Bacovia, un spectacol de teatru dans uimitor, perfect şi... puternic!
ARTĂ la superlativ!

"13” / Teatru - dans
Regia: Farkas Tamás – Tapasztó Ernő
Coregraf: Farkas Tamás
Cu: Móricz Bence, Gál Nóra
Producător: Aradi Kamaraszínház (Arad, România), Ansamblul Tabán (Békéscsaba, Ungaria, Formaţia Juhász (Subotiţa, Serbia)

Dragii mei generali, vă iubesc pentru eroismul vostru, vă iubesc pentru că nu v-aţi încovoiat nicio clipă, vă iubesc pentru că nu aţi şovăit în faţa cumplitei morţi şi aţi primit cu mândrie sfoara cea duşmănoasă sau gloanţele cu răsunet înfricoşător! Vă iubesc pentru că aţi fost uniţi în faţa morţii! Vă iubesc pentru că nu v-aţi trădat idealurile!

Şi pentru torţionarul vostru aş avea două vorbe: degeaba ai îmbrăcat costumul alb atât de elegant şi din ticăloşia ta te-ai străduit să faci un spectacol măreţ. Poţi să spargi câte pahare de şampanie vrei, crezându-te victorios, nu simt decât revoltă împotriva urii şi a crimelor săvârşite! Oh, da, eşti sfidător şi chiar falnic în sadismul tău dar tot ce ai stârnit în mine este dorinţa de a ridica un monument, fie şi doar în inima mea, pentru acei bravi eroi! Şi de a împărtăşi din iubirile şi pasiunile lor umane. Pentru ei, vreau să plâng! Şi, mi se pare demn!

"13" - care spune povestea a "13 generali executaţi în 1849 la Arad, sub acuzația că s-au alăturat mișcării revoluționare a lui Lajos Kossuth și au susținut revendicările maghiare de independență față de Imperiul Austriac" - este şi un rafinat elogiu adus masculinităţii.

Cu aceste sentimente am ieşit de la acest spectacol desăvârşit, recunosc că au fost scene la care am plâns. Recunosc că am trăit sentimente de înălţare sufletească. Şi am văzut perfecţiune artistică pe scenă! Interpretări fără cusur! Dansuri impresionante. Legături sudate incredibil pe scenă! Nicio ezitare...
Iar în rolul tiranului - un dansator genial - Móricz Bence!
Muzica live - la aceeaşi înălţime artistică!

(Sursa fotografiilor: Teatrul Municipal Bacovia)

Despre acest performance, sora mea, pasionată de balet, a scris pe pagina ei de fb, câteva rânduri foarte frumoase:

"SPECTACOLUL "13 " Un spectacol de excepție, un spectacol de respirație scurtă, dens, cu mesaj puternic, răscolitor, care trezește conștiințe adormite într-o nepăsare vinovată. Un spectacol răvășitor! Farkas Tamás - regie și coregrafie, muzica live - Formaţia Juhász / Serbia, dansatorii Ansamblului Taban - Ungaria - Producător: Aradi Kamaraszínház (Arad, România), toți sunt niște artiști de mare valoare. Prin dans și muzică - limbaje universale - au reușit să transmită că orice crimă, orice intoleranță față de libertatea de gândire, față de credința personală - toate aceste nelegiuri sunt oribile. Au reușit să exprime diversitatea umană și frumusețea ei și în același timp au fost foarte bine conturate aspecte ale conștiinței căzută în abisul despotismului: dezumanizarea totală a celui care ucide cu sânge rece, lipsa oricărui sentiment de compasiune, zvârcolirea oribil lăbărțată a criminalului primar. De partea cealaltă victimele, o întreagă lume dispare, tot ce-au iubit pe lumea asta. Sunt puse în valoare agonia, temerea în fața morții, tentația trădării, șubrezirea conștiinței umane după ce a fost supusă la silnicii fizice și psihice exercitate repetat, la cote paroxistice. Impresionant dansatorul ungur Moricz Bence, care a jucat rolul torționarului. Un singur regret: la cât de valoroși au fost artiștii, sala Teatrului Bacovia ar fi trebuit să fie arhiplină. Totuși, cei care am fost prezenți, i-am apludat cu frenezie. BRAVO!!!!" (Nora Savu)

Theaterstock, zilele 10 și 11. Masculin/feminin și șapte dintr-o lovitură.

"Masculin/Feminin", de Lia Bugnar; Regia:Lia Bugnar. Cu:Marius Manole, Ilinca Manolache, Andrei Aradits,Theodora Stanciu, Laura Creţ

O producţie Asociaţia INSPIR

Masculin/feminin reiterează într-o formulă modernă mitul androginului, făcând referire la Adam, a cărui legendă ne spune că la început nu era bărbat, ci androgin și care se va diviza în Adam și Eva. Acțiunea este plasată în timpurile noastre, ne este prezentat un cuplu tânăr, Adam (Andrei Aradits) și Eva (Laura Creț). Când soția îi dă soțului ei minunata veste că este însărcinată, el se bucură dar mărturisește că îl preocupă mult mai mult cu totul altă problemă despre el însuși, simțindu-se și considerându-se de fapt... femeie. Visul său este ca în viitorul apropiat să fie Ada.
Povestea este relatată de pruncul nenăscut, interpretat de Marius Manole, care rămâne aproape în

permanență pe scenă, de multe ori ca simplu observator. Dar rolul este mai complex decât poate părea la prima vedere, practic personajul său este liantul pentru toată povestea. Iar prezența aproape continuă a actorului Marius Manole mie mi s-a părut că a sudat nemaipomenit întreg spectacolul.
O piesă dramatică foarte bine construită, putând fi analizată din mai multe puncte de vedere, unul fiind din perspectivă feministă. Drama femeii care este adeseori judecată ca obiect al perfecțiunii fizice. De asemenea, piesa satirizează tendința de astăzi de a uniformiza oamenii și de a nu mai ține cont aproape deloc de diferențele sexuale dintre ei. De mare adâncime este tema avortului, a lumii ne-cunoscute a copiilor ne-născuți. Totuși, spectacolul dă impresia de lejeritate datorită replicilor savuroase, a umorului fin, de foarte bună calitate. Mesajele însă sunt din partitură gravă. Iar secretul pe care-l ascunde Ada/Adam este tulburător iar actrița Theodora Stanciu îl redă cu deosebită intensitate. Despre Theodora Stanciu, profesoara Elena Simion spune, pe bună dreptate, că „este o figură care ți se lipește de suflet prin farmecul și energia pe care le transmite.”
Chapeau pentru toți actorii din distribuția acestui spectacol, Laura Creț, Andrei Aradits, Marius Manole, Ilinca Manolache și Theodora Stanciu au jucat fără cusur!

„7dintr-o lovitură”, de Lia Bugnar. Regia:Lia Bugnar. Cu: Ilinca Manolache, Anghel Damian, CătălinBabliuc, Lia Bugnar, Andrei Runcanu, Nicoleta Lefter, Marius Manole,Maria Obretin

Producător: Godot Café-Teatru,Bucureşti

Cum „Masculin/feminin” mi-a plăcut foarte mult, din programul vast al festivalului Theatersock, în ziua 11, am ales să văd tot un spectacol de Lia Bugnar, „Șapte dintr-o lovitură”. Ceva asemănător ca abordare am văzut în spectacolul lui Horia Suru, „LSD theatre show”, după o piesă de Christopher Durang, construit ca un show de televiziune.
În spectacolul Liei Bugnar se adună șapte candidați la un casting, șapte personalități foarte diferite. Castingul lor se transformă mai mult sau mai puțin fără voia lor, dar mai ales din nevoie, într-un show de tip big brother. Captivi pentru trei zile în una din celule puterii mass-media, fiecare dintre cei șapte, aspiranți la celebritate, vor ajunge să-și divulge dramele interioare.
Piesa satirizează goana după senzațional pentru rating, depersonalizarea realizatorilor de emisiuni tv de tip reality show, influența negativă a tiparelor, în care valoarea este confundată cu nonvalorea, impuse prin mass-media. Din nou, un text foarte bine scris, jucat impecabil.
Am savurat iar umorul inteligent, ingenioase jocuri de cuvinte. Povestea începe ca un joc, îți dă impresia de ceva simplu, relaxant poate chiar distractiv dar până la urmă te bulversează, scoțând treptat la lumină profundele abisuri sufletești ale celor șapte personaje. Iar cel al tânărului „wanna be star” (excepțional Anghel Damian în rol) capătă dimensiuni tragice. La final... Ca spectator, ai tendința să ceri ajutorul personajului, interpretat de Marius Manole, care inițial își ascundea pornirile romantice sub masca de cinic. Să-i ceri ajutorul așa cum a făcut-o în piesă abulica fată, interpretată de Ilinca Manolache: „Vrei te rog să mai împingi puțin pereții?”

Două spectacole având la bază texte scrise de Lia Bugnar.

La Theaterstock... Iar Sala Studio un transatlantic se făcu. Contraste, un univers infinit într-unul foarte mic

În ziua a opta a festivalului Theaterstock, Marius Chivu ne-a adus povestea lui Novecento.

“Novecento”, după Alessandro Baricco
Regia: Maria Dinu
Cu: Marius Chivu
Producător: Centrul Cultural „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti
O abordare clasică, în care inserțiile moderne au ținut de interacțiunea actorului cu publicul, realizată într-un mod inedit, cu multă cordialitate.

Marius Chivu

Marius Chivu parcă ne-a ținut în brațe, pe noi spectatorii, cât timp s-a identificat cu trompetistul Tim Tooney și ne-a redat legenda lui 1900, legenda lui Novecento. Marius Chivu m-a făcut să înțeleg că Novecento nu este personajul tragic, ci Tim Tooney. Și asta, încă din primele clipe când cu simulată precipitare nu se decidea pe care dintre ușile sălii Studio să-și facă intrarea... Apoi, cu o recuzită sărăcăcioasă, simbolică fiind trompeta demontată, ne-a spus povestea lui Novecento și, în același timp, povestea lui Tim Tooney. Iar Sala Studio un transatlantic se făcu... Iar în ochii spectatorilor, cred că Tim Tooney sau poate fantasticul, utopicul pianist Novecento, a citit nu ceea ce ei au văzut în viață până în acel moment, ci ceea ce vor vedea... Sigur, e o referire la o replică din piesă. Un citat din romanul lui Alessandro Baricco: „În ochii oamenilor se vede ceea ce vor vedea, nu ceea ce au văzut.” Îmi era tare dor de un recital cu un text foarte bun. De obicei recitalurile susținute de un singur actor au la bază texte valoroase sau chiar foarte valoroase din punct de vedere literar. Am apreciat în spectacolul „Novecento” că au fost extrase esențe din micro-romanul lui Baricco, pentru aceasta, felicitări regizorului Maria Dinu. Nu au fost omise cele mai frumoase fraze aforistice din cartea scriitorului italian.
Și, da, am crezut tot ce mi-a spus personajul! La Marius Chivu, în interpretarea sa artistică, am admirat naturalețea și rafinamentul.

În ziua a noua a noua a festivalului Theaterstock, am văzut „Contraste” ....

„Contraste”/ Teatru - dans
Cu: Dana Cavaleru și Richard Bovnoczki
Producător: Compania Passe-Partout Dan Puric

Un spectacol de teatru-dans și pantomimă, cu un umor blând, ca o mângâiere pe creștet. La cei doi actori-dansatori - multă sensibilitate și multă tandrețe, multă mobilitate și multă naturalețe. Un spectacol despre fiecare dintre noi. Un spectacol care reușește să facă artă din universul mic sau chiar mărunt al omului. Înduioșându-ne cu gesturi de rutină șlefuite într-o expresivitate fără margini. Sau amintindu-ne despre dragoste, apelând și la citarea unui fragment din Cântăreața cheală. Faorte inspirată paralela masculin-feminin.
Ea, Dana Cavaleru, este dulce, senzuală, delicată, feminină. Foarte bună la pașii de step.

El, Richard Bovnoczki este colosal. Performața sa nu ține atât de perfecțiune, cât de miraculos talent. Richard Bovnoczki ne-a spus că putem găsi bucuria și ludicul în noi înșine și oriunde, chiar și în bucătărie când depunem toate forțele noastre ca să desfacem un ridicol borcan. Am realizat că utilul și inutilul adeseori coabitează, sau că, uneori gingășia, tandrețea, candoarea, frumosul... pot fi potențate de elemente intrinseci lor, aparent ridicole.

Am văzut aceste spectacole deosebite, în Bacău, la Festivalul Theaterstock. „Novecento” l-am văzut în Sala Studio a Teatrului Bacovia (o sală mică pe care eu,în ciuda maniilor mele claustrofobe, o îndrăgesc mult). Spectacolul de teatru-dans „Contraste” l-am urmărit în Sala Mare a Teatrului Bacovia.

Alte nuanțe.... Zilele acestea citesc, postările unei prietene din mediul virtual m-au provocat să recitesc poezia polonezei Wisława Szymborska. E curios și totodată foarte plăcut cum versuri din textele acestei scriitoare, câștigătoare în 1996 a Premiului Nobel pentru literatură, se potrivesc atât de bine cu ce văd, cu ce simt la Theaterstock.

„Când el nu mă privește
îmi caut reflectarea
pe perete. Și văd atât:
doar ciuiul din care-au luat tabloul”
(ceva asemănător ni se spune și în „Novecento”, cuiul din care a „plecat” tabloul capătă dimensiuni metafizice)

sau...

„Ideea că în spate așteaptă răbdători,
costumul nescoțând
și fardul neștergând,
mă mișcă mai profund ca tragedia-n sine.

Dar sublimă cu adevărat e cortina căzând
și ce se vede încă, într-o firidă jos:
aici, grăbită-o mână se-ntinde după o floare,
dincolo alta prinde o sabie scăpată.
Atunci, abia, a treia nevăzută
își face datoria:
gâtul mi-l sugrumă.” (fragment din „Impresii de la teatru”)

Arlechino moare în mine?! Arlechino moare în noi?! Pierrot trăieşte!

Arlechino moare şi noi privim durerea lui. Arlechino moare şi noi nu credem pentru că el ne acoperă cu un surâs. El ne învaţă că tristeţea se poate întâmpina cu zâmbete. Dumneavoastră, cel din public, vreţi să vă fac o fotografie? Gândiţi-vă la ceva trist... zâmbiţi, vă rog!
Arlechino e prieten cu Moartea, iar Moartea lui este diafană, e o femeie frumoasă care parcă abia a ieşit din valurile înspumate ale mării, poartă rochie albă de mireasă şi cu o voce de privighetoare tulbură ivirea zorilor.
Arlechino moare şi Pierrot, prietenul lui, vrea să dea timpul înapoi măcar cu două ore, vrea să prelungească viaţa lui Arlechino, adevărul este că vrea să şi-o salveze pe a lui însuşi. Arlechino ne învaţă să trăim. Îi spune doctorului că el are mare nevoie să primească un sfat, iar sfatul pe care i-l dă este atât de simplu: "Să trăieşti!". Arlechino ne învaţă să iubim, ne învaţă să ieşim din rutină, să nu fim egali cu noi înşine în activităţile noastre, să nu fim egali în iubire. Arlechino îi iubeşte deopotrivă pe Pierrot şi pe Columbina. Pierrot e copilăros şi nesigur... e gelos pe Arlechino. E gelos pe soţia sa, pe Columbina. Columbina e veselă, năstruşnică, optimistă. Columbina este atât de vie!
Dar până la urmă Arlechino se stinge odată cu ultimul sunet din cutia muzicală, dispare în cada-sicriu. Arlechino moare, sacrificiul lui e pentru bucuria lui Pierrot de a-şi continua viaţa. Trăiesc, strigă extaziat Pierrot, sub şuvoaie de apă. Ploaia mă udă, simt că trăiesc! Trăiesc, trăiesc! De acum, Pierrot este Arlechino!
În mine îl găsesc şi pe Arlechino, şi poate mai ales pe Pierrot, dar şi pe Columbina şi, câteodată, chiar şi doctorul îşi înfige o gheruţă. Dar aş vrea ca niciodată să nu ajung să "îl omor în mine" pe Arlechino... "Bătrâneţea este atunci când nu mai poţi să râzi... Bătrâneţea începe atunci când ţi-e frică..."
De la Arlechino am primit o căniţă din tablă, dar ea strălucea ca aurul alb, în căniţă am păstrat gesturile, zâmbetele şi toate tandreţile lui Arlechino... Şi, am plecat şi cu Pierrot în inimă... şi cu multe, multe zâmbete...

„Arlechino moare?”, de Nikolai Evreinov Adaptare: Oana Turbatu Un spectacol-laborator condus de Antoaneta Cojocaru Distribuţie: Adrian Ciobanu, Antoaneta Cojocaru, Ela Ionescu / Raluca Botez, Vlad Oancea / Marius Chivu. Cu participarea sopranei Raluca Oprea. O producţie a Teatrului Bulandra, Bucureşti.

Am văzut acest spectacol, de o copleşitoare senzorialitate transmisă de cei doi actori din rolurile principale (Adrian Ciobanu în Arlechino şi Antoaneta Cojocaru în Pierrot), pe 6 august 2015, la festivalul "Theaterstock", în Bacău, la Centrul de Afaceri şi Expoziţii "Mircea Cancicov", Hala de Teatru. Spectacolul a început cu expoziţia de fotografie care întâmpina spectatorii la intrare. Fotografii aşezate pe scaune cu spătare albe, albul simbolizând puritatea. Aceste fotografii pot fi vizualizate şi pe site-ul Teatrului Bulandra, pe pagina în care este prezentat spectacolul-laborator "Arlechino moare?"

Arlechino moare?”, de Nikolai Evreinov Adaptare: Oana Turbatu

Citeste mai mult: adev.ro/nrswga

Copii din flori. Alexander Hausvater la Theaterstock. 5 și 6 august

„Frau Hess și grădinile ei”, de Milton Frederick Marcus Regia: Alexander Hausvater Cu: Maia Morgenstern / Arabela Neazi, Constantin Cojocaru / Neculai Predica, Marius Călugăriţa, Veaceslav Grosu, Anka Levana, Cristina Cîrcei, Natalie Ester, Darius Daradici, Viorel Manole Un spectacol al Teatrului Evreiesc de Stat Bucureşti.

În grădină, o floare carnivoră era regină

În timpul celui de-al doilea război mondial, soția unui nazist, care nu era altul decât Rudolf Hess (mâna dreapta a lui Hitler), rămâne pe lângă casă pentru a se ocupa de grădină. Dar în grădină florile mor, așa că Frau Hess încearcă să îl găsească pe cel mai bun dintre grădinari. Așa va ajunge Isaac Baum, un evreu, profesor universitar în viața civilă, să fie scos din lagăr și angajat de către Frau Hess.
Frau Hess, interpretată de Maia Morgenstern, este o femeie aspră, severă, semidoctă și foarte mândră, are aceleași păreri antisemite ca ale soțului său (plecat cu treburi de război), este convinsă de superioritatea rasei ariene și îi disprețuiește profund pe evrei. Dar Frau Hess ascunde și un teribil secret iar rigiditatea dar și senzualitatea ei intensă se explică printr-o traumă din trecut. În grădină, Frau Hess a ridicat un zid (conceptul poate fi și o aluzie la Zidul Berlinului). Isaac Baum (Constantin Cojocaru) având o experiență de viață complexă este și un fin psiholog, apropiindu-se din ce în ce mai mult de femeie, o determină la mărturisiri.
Între cei doi, raportul de forțe este neobisnuit, ea este dură și puternică, el este sensibil, timid și total subjugat de energia ei. În încercarea de a afla unde este fiica lui, el îi face toate voile lui Frau Hess, își neagă până și religia și se îmbracă în haine naziste. E disperarea unui tată care acceptă orice sacrificiu pentru a-și salva fiica. Dar, într-un anumit fel, Isaac ajunge să se complacă în noul său rol, mai mult decât atât, este atras fizic de Frau Hess. Din spaima de singurătate, din satisfacția că în sfârșit se putea mândri cu o grădină ca o operă de artă, dar mai ales din cinism, ani la rând, Frau Hess îi întreține lui Isaac o iluzie. O mare și gravă iluzie.

Pe la începutul spectacolului, Frau Hess descria starea deplorabilă a grădinii sale prezentând o floare carbonizată. În final, inima lui Isaac este arsă la fel ca petalele acelei flori. Iar ea, Frau Hess, a fost pentru grădinarul care reușise să-i înfrumusețeze grădina, plantă agățătoare (iedera o răzbunase în copilărie) dar și una carnivoră, devoratoare.

Pe scenă a fost compus un cadru elegant, aleile grădinii fin sugerate iar în vârful zidului realizat din sacii puși unii peste alții, tufele de imortele dădeau o notă de diafan. Pumni de țărână la propriu erau împrăștiați din belșug odată cu sunetele de alarmă, care anunțau bombardamentele. Așa cum foarte bine au observat critici de specialitate, grădina este un simbol al lagărului, al îngrădirii. Un spectacol a cărui sufocare ar fi fost greu de suportat în lipsa scenelor de muzică și dans și fără prezența clovnilor din plan secundar.

„Frau Hess și grădinile ei” - o dramă tulburătoare accentuată și de ideea că dintre dragostea carnală a celor doi (dușmani între ei) ar fi rezultat un fiu. Naratorul este chiar fiul, care refuză să creadă că între cei doi părinți ai lui nu ar fi fost dragoste adevărată. Avem teatru în teatru. Fiul este cel care pune în scenă povestea întâlnirii celor doi părinți ai săi. După spectacol, după ce spectatorii au plecat, el încearcă să distrugă, filă cu filă, istoria apariției sale pe lume. Eu am rămas în sală, lipită de scaun, aș fi vrut atunci când copilul din flori a ajuns la momentul coperților din carton să mă duc să-l ajut să facă bucăți-bucățele acel dosar. Dar n-am putut... Ar fi fost o imixtiune... Un fotograf imortaliza momentul... Oricât am vrea să ascundem adevăruri grele și dureroase din biografia noastră, undeva, în locuri mai mult sau puțin știute, vor rămâne dovezi.

(Și, din nou, și cu acest spectacol m-a fascinat forța acestei mari actrițe - Maia Morgenstern, un fenomen artistic! A făcut un rol greu, a făcut, din nou, un rol mare.)

Balcanicele. O altă pagină dureroasă a istoriei

„Balcanicele”, de Jules Tasca, Regia: Alexander Hausvater, Distribuţia: Constantin Florescu, Carmen Ionescu, Liviu Cheloiu, Andreea Tănase, Elisabeta Râmboi, Ioana Repciuc, Liviu Pintileasa şi Cătălin Mareş
„Pornind de la textul „The Balkan Women” al dramaturgului și scenaristului american Jules Tasca, regizorul Alexander Hausvater a reușit o simbioză unică între arta teatrală la cel mai înalt nivel și mediul filmic, prin îngemănarea cu filmul „Le Roi du Coeur”, regizat de Philippe de Broca în anul 1966. Rezultatul este un spectacol în care teatrul și filmul comunică în loc să concureze, o experiență în care ecranul hrănește scena, iar scena susține proiecția, într-un dialog halucinant, copleșitor.” (sursa: Teatrul Tony Bulandra. Târgoviște)

Foarte puternic dar și dur acest spectacol care prezintă atrocități ale războiului din Bosnia. Mie personal mi-a făcut nervii praf. Noroc cu momentele de muzică și dans care au fost eliberatoare. Lumea pare că se află în conflict continuu, ura nu are sfârșit. „Cel de-al treilea război mondial nu s-a terminat. Nu se va termina niciodată. Până nu mor toți musulmanii. Sau sârbii...” se spune la un moment dat. Dacă în „Frau Hess și grădinile ei” finalul mai lăsa cumva loc de speranță, în „Balcanicele” te năucește continuitatea violenței. Iar finalul, tragic, are note apocaliptice.

În „Balcanicele” este prezentat cazul femeilor musulmane care au fost supuse la violuri sistematice de către soldații sârbi.

Și în această piesă întâlnim cazul unui copil din flori... flori care se iubesc dar dramele istoriei le fac toxice una pentru cealaltă.

Fata născută din dragostea dintre un sârb și o musulmancă este curajoasă, extremistă, nonconformistă, intransigentă. Teribila ei energie și dorința-i arzătoare de răzbunare se dovedesc letale pentru cei care au iubit-o și pentru ea însăși.

Nu cred că poți vedea această piesă fără să te cutremuri. Rămâi interzis și fără cuvinte...

Eu am rămas fără cuvinte. Voi lăsa să vorbească versurile poetei Miruna Vlada. În volumul „Bosnia. Partaj” (ed. Cartea Românească,2014) ea are o poezie care se potrivește perfect cu tot ceea ce am văzut în „Balcanicele”.

SENADA

- de Miruna Vlada

„sunt o femeie de jucărie. am o voce
care apare seara
în pereţii acestui apartament.
nu ne jucăm întotdeauna
dar eu sunt întotdeauna de jucărie.
eu apar în zid. ei m-au numit senada.
ei se joacă eu nu mă joc
eu sunt doar de jucărie.
spuma săpunului, imediat după ce
el iese din baie
şi se spală pe mâini.
când el iese din baie eu intru cu vocea
prin perete
eu văd cu vocea mea pe întuneric
spuma aceea caldă rămasă pe săpun
ca şi cum nişte flori mici şi albe au ieşit
din pielea lui.
e întuneric şi mă joc înăuntru cu spuma
săpunului
ei mă strigă prin casă ei râd tare fac zgomot
ca să nu se sperie de bărbăţia lor
le e frică de armele lor
strigă tare
senada
se na da
see naa daa
vocea lor nu rămâne pe loc
intră şi iese bezmetic din pereţi
eu rămân eu stau nu mi-e frică de ce să-
mi fie frică
eu nu mă joc
eu sunt zid
şi după ce termină sticlele de vin
spaima devine groază
încep să iasă rând pe rând de sub fusta mea.
nu au mâinile murdare
eu nu fac zgomot
ei au ieşit rând pe rând
nu erau murdari ei făceau gălăgie
senada nu mai e numele meu, e numele lor
eu ţin ochii închişi eu văd pe întuneric
murdăria nu se vede pe întuneric
eu nu mai am piele
dar am sub fustă tot ce a mai rămas din
războiul ăsta nenorocit
spuma de săpun cu miros de piele dar
fără piele.
îmi strigau numele şi îmi acopereau faţa.
nu mai era numele meu acum era
numele lor
ultimul a aprins lumina.
du-te la baie să te speli, a strigat.
eu sunt de jucărie n-am cu ce să mă spăl.
la robinet nu curge nimic, nu am putere
să învârt de robinet
de unde iese apa? nu pot atinge
robinetul
nu e nici un săpun aici, doar nişte cârpe
aruncate pe jos
mă şterg. curg. mă şterg. curg.
dacă aş şti numele lor
i-aş striga şi eu pe nume. le-aş pune
mâna pe faţă.
mă joc la comutator. aprind şi sting. mă
şterg curg.
aprind şi sting.
nu se mai aud vocile.
s-a supărat senada, zice. hopa, fiţi atenţi
că s-a supărat senada.
când vin aici, intru în baie, doar în baie,
nu ştiu celelalte camere.
intru mereu după ce el se spală pe mâini
şi închide lumina
intru ca să mă uit la spuma săpunului
şi văd prosoapele albe, mari. săpunul
mirosul pielii lui curate între pereţii
Casei Karaman.
nu mai e gălăgie.
acum au schimbat robinetul ăla ruginit
acum e un buton pe care apeşi uşor şi
curge apa.
de unde vine apa?
când iese de sub fusta mea aprinde
lumina
şi covorul e plin de pete roşii
du-te şi spală-te jegoaso
nu pot atinge robinetul tremur
«în raidul nostru de ieri de la Bihac am
omorât vreo 30
şi tot nu s-a făcut atâta mizerie» zice
«Senada asta sângerează cât un pluton»
zice
nu e săpun
la robinet curge apă cu rugină.
mi-am îndesat nişte cârpe înăuntru ca să
se oprească
«parcă i-am tăiat beregata sub fusta aia,
zău aşa»
dacă aş avea piele m-ar chema senada aş
purta numele lor
dacă aş avea sânge l-aş curăţa cu
prosopul ăsta alb.
ar şti că senada e din nou aici în baie că
ar vedea prosopul murdar
eu sunt o jucărie cu sânge.
dau drumul la apă în fiecare seară şi el
intră să oprească robinetul.
eu vreau să mă joc, am venit din nou aici
în Foca,
unde a rămas trupul meu, numele meu
în zid
el se sperie degeaba, că nu-l pot atinge
vrea să repare robinetul, mă strigă
senada prin toată casa
mai întâi a chemat instalatorii
apoi l-au internat. şi acum mă tot strigă
în continuu. senadaaa.
eu privesc spuma săpunului. am rămas aici.
medicul legist mi-a consemnat greutatea
înălţimea, culoarea părului
m-au aşezat în documentele lor
au murdărit pacea cu numele meu.”

În aceste două spectacole, Hausvater abordează tema războiului. În primul, tema este inspirată din cel de-al doilea război mondial, iar în al doilea, de un război mai apropiat de zilele noastre, războiul din Bosnia. Din păcate, în timpurile noastre moderne, războaiele, atentatele, conflictele sângeroase continuă. Oamenii comit crime abominabile din cauze aberante... diferențe de cultură, etnie și religie.

Conflictul israeliano-pastelian continuă, Atentatul de pe 11 septembrie 2001, urmat de Războiul din Afganistan, numeroasele atentate teroriste comise de grupările extremiste,decapitarea creștinilor ortodocși în Siria, războiul din Siria etc., etc., etc.

O metaforă a exodului evreiesc. Stele rătăcitoare la Theaterstock

„Stele rătăcitoare”, adaptare de Andrei Munteanu, după Şalom Alehem. Regia: Andrei Munteanu.Spectacolul este tradus simultan din limba idiş în limba română, prin titrare pe panou electronic, de actriţa Dorina Păunescu. Limba: Idiş, cu titrare în limba română

Distribuția: Rudi Rosenfeld, Luana Stoica, Anca Sigartău, Raluca Aprodu, Alexandra Fasolă, Anka Levana, Cornel Ciupercescu, Veaceslav Grosu, Leonie Waldman Eliad, Nicolae Călugăriţa, Viorel Manole, Marius Călugăriţa, Geni Brenda, Darius Daradici, Arabela Neazi, Cristina Cîrcei, Mirela Nicolau, Viorica Bantaş, Ecaterina Ţugulea, Cătălin Stelian, Richard Bovnoczki, Mircea Dragoman, Natalie Ester, Nicolae Botezatu

Stele rătăcitoare. Un teatru în teatru, un teatru-film

Fotografie de Oana Monica Nae. Sursa foto: Teatrul evreiesc

Spectacolul m-a impresionat în mod deosebit ca artă vizuală. Decoruri desprinse parcă din vis, cu căruţa unui teatru ambulant, cu cabinele actorilor construite ca un foişor, cu pânze tradiţionale, actori îmbrăcaţi în stofe strălucitoare, costumele sunt spectaculoase, de o rară frumuseţe şi eleganţă, alternând strălucirea cu simplitatea. În simplitate constă şi esenţa poveştii, bine pusă în scenă, înfrumuseţată prin muzică şi dans. Totul a fost ca un film muzical, un film în limba idiş, cu subtitrare în limba română. (din păcate, din cauza unor erori tehnice, în prima lui parte, spectatorii care nu se aflau în faţă nu au putut vedea bine subtitrarea, era acoperită de decoruri...)
"Spectacolul spune povestea unor tineri evrei dintr-un colț de provincie basarabeană care, vrăjiți de o trupă de teatru ambulantă, pleacă din casa părintească în lumea largă să-și caute norocul ca artişti. Dar iată că viaţa îi poartă tot mai departe (Lvov, Viena, Londra) nu doar de sătucul natal, ci şi de propriul lor trecut, de care se despart, la început, cu nepăsare." (sursa: Teatrul evreiesc)

sursa foto: Cotidianul.ro

Deci, un teatru în care actorii ne comunică un mesaj despre condiţia actorului, despre iluzie, speranţă, împliniri şi neîmpliniri... Sincer, poate şi pentru că am avut loc undeva în spatele sălii (iar Sala Teatrului de vară este imensă), prima parte a spectacolului mi s-a părut că a trenat un pic. Cuvintele se auzeau foarte stins, şi nu, nu ştiu limba idiş dar intonaţiile, inflexiunile vocilor contează foarte mult. Maia Morgenstern a intrat în scenă în a doua parte a spectacolului şi parcă s-a născut din pământ odată cu dansul său exotic, cu mişcări de felină. După aceea, ea a redat un fragment din Cântarea Cântărilor. În limba idiş, care cu vocea dânsei, a sunat probabil şi dincolo de arcadele teatrului. După momentul Maiei Morgenstern, spectacolul s-a înviorat şi mai mult, probabil că trupa a fost insuflată cu marea ei energie.
Spectacolul a fost reuşit, mesajele sale sunt extrem de sensibile. Originalitatea lui constă cred în expresia vizuală. Prin tablourile create, în care se adună multe, foarte multe personaje, se realizează o excepţională metaforă. Se reiterează, într-o formulă diferită ca spaţiu şi timp, exodul şi călătoria evreilor. Pentru acest popor, împrăştiat în toate colţurile lumii, istoria este fără sfârşit.
Dar, pentru cei ce visează, pentru cei ce se îndrăgostesc, pentru cei ce iubesc visele, teatrul, pentru cei ce-şi doresc să ardă intens şi să fie creatori, ce gând frumos (citez din memorie): "Nu există stele căzătoare. Ele doar rătăcesc. Mai târziu stelele rătăcitoate se pot întâlni." Sau poate nu se întâlnesc, dar importantă rămâne rătăcirea lor prin lume, căutarea...


Fotografie de Oana Monica Nae. Sursa foto: Teatrul evreiesc

Nu-mi pare deloc rău că am văzut "Stele rătăcitoare". A fost prima (şi poate singura mea şansă) de a vedea o producţie a Teatrului Evreiesc de Stat Bucureşti, a fost prima (şi poate singura mea şansă) de a asculta limba idiş. Am văzut un teatru conceput ca un film de artă. Au fost mici stângăcii dar spectacolul este foarte greu. E o abundenţă de personaje. Este foarte complicat când în multe secvenţe sunt atât de mulţi actori odată pe scenă.
Stelele rătăcitoare au strălucit şi în Bacău! Un spectacol văzut la Theaterstock, la Teatrul de Vară "Radu Beligan".

Două poezii la TNCP 2014. Scrisoare cu pete de struguri. / Nu aș purta poșeta altei femei.

TNCP 2014 - Violeta Savu, lectura de poezie -
Video realizat de Victor Potra
TNCP - Târgul Naţional al Cărţii de Poezie
Festivalul Internaţional de Poezie Bucureşti
Tu Nu Citeşti Poezie?
Ediţia a V-a
Bucureşti, 14 - 18 mai 2014

18 mai, ora 13, Rotonda MNLR
Violeta Savu, lectura de poezie
www.tncp.ro

Theaterstock, a treia zi. Pentru mine, Zic Infidelitate, Zac Fidelitate

Dintr-un mimetism (asta e, teatrul induce și așa ceva, dar fără să dăuneze) m-am jucat un pic cu vorbele din două titluri, din programul vast, eu am ales să văd, în ziua a treia a festivalului Theaterstock două spectacole, „Zic Zac” și „Fidelitate”.

„Zic zac”. Teatru-dans, un spectacol de Andreea Gavriliu, rezemată de Ștefan Lupu. Cu: Andreea Gavriliu, Ștefan Lupu, Gabriel Costin. Producție UNATC

sursa foto: Revista Teatrala Radio

Am visat cu dansatorii (Andreea Gavriliu, Ștefan Lupu), am iubit și m-am temut împreună cu ei, mi-am amintit de propriile stângăcii atunci când mi-am dorit ceva, dar nu am știut calea pentru a atinge luna de pe cer. Mi-a fost teamă de DJ-ul (Gabriel Costin), un intrus dar și regizor meschin din umbră, care sub masca grobianismului avea ceva mefistofelic și sabota iubirea cuplului. Am și râs în sinea mea de grotescul lui. Au fost și cuvinte rostite pe scenă, în zigzag. Dar cel mai mult am simțit în inima mea dansul, muzica, mișcarea, emoția, ludicul.
Am înțeles odată cu acest spectacol ce înseamnă a combina dansul cu actoria și nu mă refer la secvențele când s-au rostit cuvinte, ci la acelea în care mișcarea, unduirile trupului, asociate cu mimica dansatorului/dansatoarei au reușit să transmită percutant atitudini, idei și mesaje. Din acest punct de vedere, aș spune că Andreea Gavriliu a atins perfecțiunea.
S-a scris mult și foarte bine despre acest spectacol, articole semnate de profesioniști. De aceea nu am să spun prea multe. Dar, citeam undeva că „din punct de vedere dramaturgic tema spaimelor a fost insuficient pregătită (laitmotiv al finalului, cvasi-absentă din prima jumătate a piesei)” (altfel, cronica semnată de Mihai Brezeanu, fiind una pozitivă, Zic Zan, afrimian - Zic Zac la UNATC)
Pentru mine personal, tocmai această cvasi-absență a spaimelor, din prima jumătate a piesei, a contat pentru un impact mai puternic în final. Într-un fel, Zic Zac ne vorbește despre speranțele și iluziile tinereții care după puțin timp ajung să fie spulberate de tot felul de frici, venite din exterior, din agresiunea vieții contemporane, câteodată de la persoanele din jur, dar și din propriul nostru interior. La un moment dat cei doi balerini par două păpuși cu automatisme. E cinic, real și dureros. Uneori devenim anxioși din cauza rutinei. Uneori simțim că acțiunile noastre sunt total lipsite de originalitate, nu avem unicitate dar tânjim după aceasta. Toți spunem aceleași cuvinte când ne îndrăgostim, ne salutăm din reflex cu gesturi identice. Odată cu maturizarea, înțelegem mai multe sau prea multe și ne năpădesc spaimele. Supremația o deține „frica de frică”.
Un spectacol teatru-dans fascinant, rafinat, elegant, plin de sensuri și mesaj! Balerinii, amândoi superbi!
Am vizionat „Zic zac”, la Festivalul Theaterstock, în Sala Mare a Teatrului Bacovia.

„Fidelitate”, de Chazz Palminteri, Regia: Dragoș Campan, Cu: Adelaida Zamfira, Gheorghe Ifrim, Florin Busuioc. O producție Teatrul ACT și Fundația Carta

„Fidelitate” se potrivește cu replica din „American Buffalo” - „Pe unii nu-i poți schimba decât dacă-i omori”. La figurat, vorbind.

În „Fidelitate” nu găsim strop de misoginism, dimpotrivă, admirăm complexitatea gândirii și abilitatea unei femei, care deși este o depresivă cu tendințe suicidale (oare?!), are capacitatea nu doar de a se salva dintr-o situație critică, ci de a întoarce lucrurile total în favoarea ei. Tony, interpretat de Gheorghe Ifrim, este un asasin plătit, dar care merge regulat la... psiholog. Cu toate că, dintr-un motiv sentimental, refuză ca victimele sale să fie femei, dintr-o acută criză financiară, acceptă comanda care ar trebui să ducă la moartea lui Maggie. Acceptul lui are și o justificare, femeia este... infidelă soțului. În prima parte a piesei asistăm la dialogul dintre Maggie și Tony, între victimă și călău se iscă un joc de-a șoarecele și pisica, dar rolurile lor se inversează cam așa cum se întâmplă în filmul „Sleuth” (1972). Mai intervine, din când în când telefonic, psihologul, un ratat care are mai multă nevoie de consiliere decât cei doi.

A doua jumătate a piesei începe cu întoarcerea acasă a soțului (Florin Busuioc)... Între surpriza întâlnirii și tensiunea de a ști că și-au dorit sau își doresc unul celuilalt răul, cei doi soți se iscodesc unul pe celălalt. Fiecare vrea să scoată la iveală infidelitatea celuilalt. În cele din urmă, problemele de cuplu trec pe planul doi și odată adus în miezul problemei Tony, importantă devine supraviețuirea. Soțului i se va potrivi zicala „cine sapă groapa altuia cade singur în ea”.
O piesă coerentă, foarte bine legată, interpretările celor trei actori, Adelaida Zamfira, Gheorghe Ifrim și Florin Busuioc, impecabile. În impresiile mele la „American buffalo” spuneam că mi-a plăcut la Gheorghe Ifrim interpretarea sa, stilul său minimalist, notele flegmatice. Am regăsit același stil și aici (cele două roluri nu sunt cu mult diferite). Şi, mai mult decât atât, toți cei trei actori din „Fidelitate” au avut o asemenea abordare interpretativă. Poate fi o rețetă riscantă dar spectacolul „Fidelitate” nu are niciun cusur, este rotund, lipsit de stridențe, are o logică impecabilă, se joacă cu mintea spectatorului și, în definitiv, îl cucerește. Așa cum s-a și văzut din aplauzele furtunoase ale publicului.
M-a emoționat bucuria pe care au manifestat-o cei trei actori la primirea aplauzelor furtunoase. Și mai e ceva. Eu până mai ieri nu știam nimic despre Gheorghe Ifrim, nu prea vizionez filme românești contemporane, dar am aflat acum că acest actor este o adevărată vedetă în lumea teatrului și a filmului românesc. Pe Florin Busuioc nu cred că este cineva care să nu-l cunoască. Amândoi au fost naturali pe scenă și în atitudinea față de public.
La momentul primirii ovațiilor, am simțit la cei trei actori o bucurie nespusă, care cred că le-a fost dată de încrederea că teatrul nu va pieri niciodată. Chiar dacă în timpurile moderne e sufocat de industria cinematografică.
La acest spectacol, pentru mine surpriza a fost Adelaida Zamfira, o actriță cu aplomb, foarte talentată!
Nota 10 cu plus pentru „Fidelitate”!

Am urmărit „Fidelitate”, la Festivalul Theaterstock, în sala de expoziții a Centrului Internațional de Cultură „George Apostu”, Bacău.

blue moon