 |
| "Omul care a văzut moartea", un spectacol în regia lui Geo Balint, fotografie de Viorel Cojan |
Distribuţia: Alexandru Hercule Filimon - Florin Zăncescu, Vagabondul - Bogdan Matei, Leon Sobieski - Viorel Baltag, Raluca Filimon - Florina Găzdaru, George Sobieski - Ştefan Alexiu, Svetlana, fata în casă - Daniela Vrânceanu, Alice Filimon - Alexandra Paşcu, Scenografie şi adaptare scenică: Geo Balint, Muzica: Ciprian Manta, Regizor tehnic: Nicu Paşcu
Piesa, de altfel destul de cunoscută, prin montarea de la Teatrul Bacovia, a cărei premieră a avut loc pe 14 februarie 2016, a fost adusă şi în "actualitate" (misiune nu foarte greu de realizat deoarece scena politică şi socială pare la fel ca în anul 1928, când a fost montată pentru prima dată piesa lui Victor Eftimiu) Aceleaşi jocuri şi lupte politice, aviditatea de putere a unora, opulenţa, superficialitatea şi snobismul celor ce-şi doresc puterea, diletantism, meschinării, şantaje, mici excrocherii etc. Câteva aluzii la anumite "can-can-uri" recente din chiar oraşul nostru au completat savoarea textului original. Deşi din punctul meu de vedere, aceste aluzii ar fi putut lipsi din spectacol, nu e deloc ceva greşit, dimpotrivă, teatrul are adesea misiunea (chiar şi datoria) de a satiriza tarele societăţii contemporane. De asemenea, e de preferat ca teatrul să se adreseze spectatorilor într-un limbaj în care aceştia să se regăsească, așa încât textul este lucrat, "adaptat" la aspectele contemporaneităţii. Ceea ce regizorul alege să facă încă din debutul spectacolului, liniştea doamnei Filimon, care citea o carte de Turgheniev și asculta piesa "Septembrie" în interpretarea Aurei Urziceanu şi Aurelian Andreescu, este tulburată de intrarea zgomotoasă a fiicei, pe al cărei tricou scrie mare: "I like feisbuc!". O soluţie ingenioasă, dar ceea ce am admirat şi mai mult în întregul spectacolului au fost schimbările de situaţie şi de ritm, trecerea de la o viziune umoristică asupra vieţii la una gravă, chiar tragică, succesiunile cu schimbări şi căderi de măşti, dinamica spectacolului şi, bineînţeles, jocul actorilor. Florina Găzdaru, Viorel Baltag (cu abordare clasică a personajului său), Ştefan Alexiu, Daniela Vrânceanu (cu mult haz şi sex-appeal), Alexandra Paşcu au jucat impecabil. Pe Florina am admirat-o şi pentru frumuseţea ei strălucitoare, iar coafura în stil "oarecum" franţuzesc i-a dat un aer foarte rafinat, chiar în puţină neconcordanţă cu personajul său, pe care însă l-a făcut foarte bine din priviri şi mai ales replicile date cu o dicţie bună. Dicţie desăvârşită şi la Ştefan Alexiu, care a conturat foarte bine caracterul de filfizon al lui "Jorj". Un plus şi pentru sunet, s-au auzit bine toate dialogurile. Aşadar, toţi actorii au jucat bine şi foarte bine, merită însă evidenţiaţi Bogdan Matei, care a ilustrat excelent arta deghizării şi cameleonismul personajului său (Vagabondul). Un rol dificil acest Vagabond, unul de compoziţie, cel mai complex personaj din istorisire. Un personaj prin intermediul căruia se face şi elogiul artei actorului. "Sufletul petrecerii" (aşa-zis petrecere, un fel de carnaval-farsă politică tragică, în reverberaţii existenţiale) a fost însă Florin Zăncescu (Dl. Alexandru Hercule Filimon). Actorul, după o absenţă de şase ani de pe scena teatrului, revine cu o poftă incredibilă şi debordantă de joc. Florin Zăncescu a dat impresia pe care o dau de multe ori actorii mari într-un spectacol, aceea de a-l ridica la cel mai înalt nivel posibil.
Surprinzător şi original a fost finalul pe care-l oferă regizorul Geo Balint. Un final poate mai dificil de ingurgetat de public, dar care oferă mai multe variante de interpretare. Sincer vorbind, datorită ritmului piesei, eu mă aşteptam să se audă din spatele cortinei o pocnitură de revolver, sugerând o sinucidere... Dar încheierea pe care o oferă Geo Balint surprinde toate aşteptările şi adaugă noi sensuri piesei. Din numeroasele posibile simboluri: Aluzie la credulitatea alegătorilor. Aluzie la faptul că poporul român este unul religios (ar spune unii), superstiţios (ar afirma ceilalţi). Aluzie la faptul că oricât ne-am organiza noi viaţa şi viitorul, oricât de mari maeştri ai manipulării am fi, "păpuşarul-şef" e de natură divină. Aluzie la viaţă, aluzie la moarte. În plus, vizual, închide foarte bine imaginea icoanei imense din fundal, al cărei rol şi sens capătă astfel gravitate.
În încheiere, vreau să spun că "Omul care a văzut moartea" de Victor Eftimiu a arătat bine pe scena Teatrului Municipal Bacovia şi se înscrie printre spectacolele sale de succes. Nu ştiu de ce unii contestă acest teatru care o fi el mic, o fi el de provincie, dar în repertoriul său sunt destule piese cu care se poate mândri. Când am ieşit de la teatru, în faţa mea era un grup de prieteni care comentau şi făceau şi anumite comparaţii. O tânără spunea că i-a plăcut, dar totuşi i-a plăcut mult mai mult "Unchiul Vanea". Un domn mai matur i-a răspuns că sunt alte genuri, ăla e Cehov, ăsta e Victor Eftimiu, nu se pot compara. Într-adevăr, nu se pot compara.
Mie în general, fiind o fire mai reflexivă, nu-mi plac comediile. Dar aceasta mi-a plăcut, în mare măsură pentru că, printre rânduri, comunică idei grave, esenţiale despre lupta pentru existenţă şi pentru că a fost o realizare teatrală cât se poate de reuşită. Am primit lecţii de viaţă, am aflat (dacă nu ştiam deja) cum se "face" politica şi, totodată, m-am deconectat.
"Sunt omul care a văzut moartea şi-am cunoscut preţul vieţii. Voi nu ştiţi cât de frumoasă e viaţa! O risipiţi în nimicuri, treceţi pe lângă ea, o otrăviţi cu prejudecăţi, cu ambiţii neroade, umblaţi după bani, după situaţii, vă pândiţi unii pe alţii şi vă făuriţi singuri chilii de temniţă... Am vrut să vă aduc ceva din vântul depărtărilor, descătuşarea. Nu m-aţi înţeels. Lăsaţi-mă să plec: mă cheamă viaţa... libertatea..." (Vagabondul, în "Omul care a văzut moartea", de Victor Eftimiu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu