blue moon: iunie 2017

Și mie mi-a scris Fernando Krapp

Încă de când s-a anunțat (eu am auzit prima dată la Radio România Cultural) titlul piesei montate la cel mai nou teatru municipal din România, cel din Suceava (care a primit numele dramaturgului Matei Vișniec), - ”Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare”, regia aparține „artistului-fenomen”Alexander Hausvater, mi-am dorit să văd spectacolul. Așa că pe 27 iunie m-am suit în tren, împreună cu o bună prietenă, și am purces... la Suceava. Din păcate, timpul scurt nu ne-a permis să vizităm obiectivele turistice care merită văzute și revăzute în Suceava, dar am promis că ne vom reîntoarce, sperând că vom putea revedea și piesa. Povestea relatată e frumoasă, emoționantă, tulburătoare, iar montarea ei pune în valoare mai multe forme de artă: dans, muzică, video, poezie, scenografie, dramaturgie, arta actorului... Textul este scris de dramaturgii Tankred Dorst și Ursula Ehler, și e inspirat de nuvela lui Miguel de Unamuno, „Nada menos que todo un hombre” („Nimic altceva decât un bărbat”). E o poveste de viață și dragoste, care îmbină senzaționalul cu misterul, tandrețea cu tensiunea dintre personaje. Tehnici ultra-moderne ale artei spectacolului sunt îmbinate cu elemente de teatru antic. Corpul de dansatori, care formează, după cum atrage atenția Carmen Mihalache, „personajul colectiv”, mie mi-a adus aminte de corul din teatrul antic, numai că de data aceasta prin atitudini corporale și câteva propoziții aforistice declamate se spune ce altădată se făcea prin strofă, antistrofă și epodă. Chiar și începutul piesei mi-a amintit cumva de „Ifigenia în Aulia” (Euripide), Iulia, la fel ca Ifigenia, este sacrificată de tatăl său. Iulia, o tânără de o frumusețe diafană, este „vândută” lui Fernando Krapp, un tânăr bogat, carismatic, dar cu o faimă foarte proastă... se bănuiește că și-ar fi omorât prima soție, deși nimeni nu a putut demonstra asta vreodată. Iulia, încet-încet, se va îndrăgosti de soțul ei, dar comportamentul rece al acestuia, care dă frâu liber și unor instincte primare, o determină să caute dragoste (de fapt, mai mult atenție) în altă parte, chiar dacă evadarea ei (este sau nu) doar o iluzie.

Totul curge într-o armonie perfectă și nu simți când se trece de la un tablou la altul, evoluția personajelor se face gradat și subtil, e multă trăire în acest spectacol, care transmite idei de profunzime și prin sugestii afrodiziace, e într-adevăr, așa cum spune însuși Hausvater „un carnaval al simțurilor”. Deși nu-s adepta muzicii cu sonorul la maxim, aici și-a avut rostul și am simțit cum mi-a pătruns în toți porii, parcă prin vene nu mai curgea sânge, ci muzică.
Impactul cel mai mare asupra publicului o au scenele de la spitalul de psihiatrie, prin muzica psihedelică, reproducerea zgomotelor făcute de șocurile electrice, epuizarea fizică și nervoasă a Iuliei (care fusese internată acolo de Fernando), lașitatea contelui (așa-zisul amant al Iuliei) contribuind la oprimarea Iuliei. Pare că un delir infernal a contaminat toate personajele, lumea întreagă e cuprinsă de distopie... (aș face o paralelă cu o secvență din filmul rusesc „Dom durakov”).

Iulia va reveni în cuibul familial, și totul va începe să devină suportabil, se instalează calmul, dar și apatia. Până la urmă cei doi, Iulia și Fernando, vor îmbătrâni împreună (splendidă metafora cu copăcelul din decor în care apar sau dispar frunze în funcție de... anotimpurile vieții). El nu i-a mărturisit niciodată iubirea femeii adorate, dar nici moartea nu l-a putut dezlipi de lângă aceasta. Se pierde intensitatea sentimentelor dacă le mărturisim?! Fernando Krapp așa a crezut și, paradoxal sau nu, dar poate chiar această teamă a făcut nemuritoare iubirea dintre el și Iulia.
„Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare” are o forță și o grație specială, regizorul Hausvater face ca această piesă să fie memorabilă, el o încarcă de simboluri, te poți bucura la vizionarea primei reprezentații, dar ca să înțelegi pe deplin mesajele, necesită revizionare. Din multele simboluri, mă opresc să divulg câteva: albul imaculat al costumelor (doar colonelul poartă un costum de culoarea pielii), fantoma soției moarte cu fața acoperită de văl (de fapt spectrul morții), codițele rasta albe (lacrimi, dar și semne ale maturizării și îmbătrânirii), ochii dintr-o proiecție video, imaginea acestora se rotește cu diferite unghiuri, iar la un moment dat privirea este acoperită de o rămurică a arborelui delicat (semn că deseori privirea ne este, metaforic vorbind, penetrată și nu vedem clar realitatea) și multe alte coduri ar fi de identificat.

Fără să exagerez, mi se împleticeau picioarele când am ieșit din sala de spectacol. Am trăit emoții foarte puternice. A fost un eveniment special, foarte apreciat de publicul sucevean prezent în număr destul de mare, și care a chemat și rechemat actorii pe scenă pentru aplauze, deși pe 27 iunie nici nu era premieră...

O cronică foarte bună a acestui spectacol a scris Carmen Mihalache (critic de teatru) în Revista Ateneu, iunie, 2017.

Regele e gol, dar și-a învățat lecția!

TEATRUL BACOVIA

HAINELE CELE NOI ALE ÎMPĂRATULUI

dramatizare de Ciprian Huțanu
după Hans Christian Andersen

Distribuție: Mihăiță Cornea, Andreea Sandu, Neagu Alina Vasilica, Laurenţiu Budău, Tiberiu Gabor-Bitere, Ciprian Cârstiuc, Costras Adrian, Denise Ababei

Regia artistică: Ciprian Hutanu, Scenografia: Gavril Siriteanu, Muzica: Ciprian Emil Manta; Afiș: Mihaela Nazarie

Atmosfera de epoca, stralucire de curte imparateasca, un imparat ce nu se mai simte bine in propriile haine, drept urmare va primi unele asa-zis "fermecate", negustori escroci, profitand de naivitatea dar si servitudinea si ipocrizia unora.... Un spectacol viu, animat si de muzica excelenta, foarte reusit vizual, costumele superbe imbraca personajele ce par coborate direct din cartile de povesti, cateva tablouri, in culori pastelate, suspendate in aer, se constituie chiar intr-o mica si intima expozitie de pictura. Privind decorul minunat (reverențe plasticianului Gavril Siriteanu), fie ca esti om mare, dar mai ales daca esti copil, privirile iti vor fi atrase magnetic de cele doua marionete- Imparatul mic si cocosat, dar de o formidabila expresivitate si frumoasa, eleganta, inalta Imparateasa.

Toti actorii, cu o inepuizabila pofta de joc, într-un spectacol destul de solicitant pentru ei, dau viata unei povesti foarte amuzante, dar si pline de talc! Am remarcat jocul impecabil, chiar senzațional, într-un rol de compoziție, al lui Mihăiță Cornea, în rolul regelui. Disciplinată, Andreea Sandu, care mânuiește alături de Denise Ababei păpușa uriașă ce-o reprezintă pe împărăteasă, spune cu claritate toate replicile. Coerență și forță impresionantă (al jocului actoricesc) au demonstrat Alina Neagu și Laurențiu Budău, la Alina Neagu a fost transparentă bucuria jocului, nici Laurențiu Budău nu s-a lăsat mai prejos, interpretarea lui mi s-a părut c-a avut efect de echilibru în economia spectacolului. Cei doi au interpretat atât rolurile croitorilor pungași, cât și cele ale oamenilor simpli, din popor.

Povestea (un pic schimbată față de cea originală a lui Andersen) e cam așa: Un rege destul de arogant, megaloman, narcisist dar și complexat, lipsit de perspicacitate, poruncește să i se aducă haine cu mult mai strălucitoare decât cele pe care le are deja, considerând că ar merita cele mai frumoase straie posibile. Așa că va fi păcălit de doi croitori escroci și i se va oferi... nimic, un nimic pe care-l plătește însă cu căruțe de lână de aur... Nici Împărăteasa nu e mai vrednică, deși poate prin intuiție feminină, a existat o secundă când ar fi părut că întrezărește pericolul... Așadar regele va ieși în văzul lumii dezbrăcat, pentru că hainele oferite de croitorii speciali nici nu existau... „Împăratul e gol!” strigă poporul, cu râs batjocoritor. Deznodământul e însă blând, regele și regina își asumă lecția umilinței, se smeresc, își cer și iertare, regele mai ales își recunoaște greșeala. E un final pozitiv, dar și optimist... oamenii se pot schimba în bine, pot evolua, chiar și fețe împărătești dacă ar fi. Și... ce bine ar fi dacă ar fi așa!

Cu acest spectacol al Secției de Animație,iată că s-a încheiat o altă stagiune la Teatrul Bacovia, a fost una excepțională, așa cum nu s-a mai întâmplat de ceva timp la acest teatru, iar pentru propunerile de spectacole bune și foarte bune, dar și diverse ca tematici, pentru un reușit Bacău FEST Monodrame (în care am urmărit spectacole de excepție, cele din recitalurile extraordinare pe toate le-aș revedea!, - recunosc că cel mai mult m-a impresionat Cerasela Iosifescu în „Obsesii”), pentru toate aceste frumoase realizări merită felicitări actrița Eliza Noemi Judeu, care din toamna anului trecut a devenit manager al acestei instituții, așadar în mai puțin de un an a reușit, cum s-ar spune, „să mute și munții din loc”.

„Fotografia este infinită.” Interviu cu Ovidiu Ungureanu

Violeta Savu : Ovidiu, cum ai devenit atât de pasionat de fotografie? Când ai avut primele încercări?

Ovidiu Ungureanu: Prima dată nu a fost o pasiune, ci o activitate. În anii 80, mai precis eram în clasa a IV-a şi aveam 10 ani, toţi copiii erau obligaţi să aibă activităţi şi se înscriau undeva la Casa Pionierilor. Am intrat şi eu pe poarta acelei instituţii, dar peste tot erau cam ocupate locurile de care m-aş fi simţit atras: carting, aeronautică. Dar pe o uşă am văzut scris: foto-video şi am bătut acolo. Aveam deja un aparat Smena şi lucram în compania fratelui meu, mai mare cu şapte ani, care avea acasă în atelierul său de fotografie inclusiv aparatură de developat. Atunci m-am înscris la acel cerc. Cred că a fost o alegere inspirată, am avut şi rezultate frumoase, am obţinut în acea perioadă un premiu III pe ţară la artă fotografică.

V.S.: Ne poţi descrie fotografia cu care ai câştigat premiul?

Ovidiu Ungureanu: Da. O bicicletă Tohan era rezemată de un copac foarte mare, din Parcul Trandafirilor, se vedea şi o sacoşă de rafie în care erau o sticlă de vin şi o pâine. Tot în acea perioadă am câştigat primii mei bani. Făceam poze cu artişti: Elvis Presley, Marilyn Monroe.

V.S.: Mă uimeşte ce spui. Cum ai realizat acele fotografii?

Ovidiu Ungureanu: Existau nişte negative. Fotografiai direct de pe o revistă. Decupam de acolo, multiplicam şi colegii voiau câte o poză cu Elvis Presley. Alte amintiri frumoase sunt din excursiile şcolare, când eu eram fotograful echipei. Îmi amintesc că la început am avut un blitz cu sursă Chaika, un aparat foto Zenit.

V.S.: Ştiu că tu ai fost o perioadă marinar.

Ovidiu Ungureanu: Da, am fost navigator, am navigat timp de aproape nouă ani. Am avut ocazia să văd trei sferturi din Planeta Pământ, pe mările şi oceanele globului. În mod special m-au impresionat Cercurile Polare. La vremea de atunci, foloseam aparate foarte ieftine, unele erau de unică folosinţă, pentru că nu aveam posibilităţi materiale. Mai târziu am reuşit să-mi iau un aparat bun. Dar cu fotografiile realizate acolo, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, e vorba de nişte orizonturi, voi face un proiect. În acel proiect voi prezenta publicului imagini de la cele două cercuri polare, cu locuri care din păcate acum nu mai există: gheţari, banchize. S-au topit demult. E altă formă geografică, efect al încălzirii globale.

V.S.: După ce ai navigat, ce ai făcut?

Ovidiu Ungureanu: Am revenit la pasiunea pentru fotografie.

V.S.: Ce înseamnă că ai revenit? Nu a fost continuă?

Ovidiu Ungureanu: Am muncit, am navigat, am făcut poze, dar nu am făcut expoziţii în perioada aceea, până în ’99. Odată cu venirea mea pe uscat am început să mă dedic cu adevărat fotografiei.

V.S.: Iar anul trecut ai adus în faţa publicului multe proiecte frumoase, atât pe fotografie cât şi la film-video. Cred că a fost anul cel mai prodigios pentru tine.

Ovidiu Ungureanu: Da, unele proiecte le-am început de prin 2015 şi chiar de mai înainte, dar într-adevăr anul 2016 a fost pentru mine foarte productiv. La ora actuală îmi place foarte mult să documentez. Am şansa să trăiesc într-un oraş cu artişti plastici foarte valoroşi şi nu aş pierde niciodată ocazia să documentez pe cineva, de a-l imprima sau a-l fotografia. Sunt interesat să realizez fotografie-document. Dintre cei mai fotografiaţi şi documentaţi este Ilie Boca, la expoziţia retrospectivă Ilie Boca a fost proiectat şi un film realizat de mine, cu fotografii din colecţia personală a domniei sale. De câte ori am avut şansa de a-l vizita acasă, şi pot spune că nu s-a întâmplat de puţine ori, nu am ratat prilejul de a înregistra video momente cu acest artist important, maestru al picturii. Să-i dea Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă! Ilie Boca a fost cel care m-a trimis la şcoală. El m-a întrebat dacă am făcut vreun curs sau o şcoală de artă. I-am răspuns că nu ştiu dacă timpul îmi permite să mai urmez încă o facultate la zi, aveam deja un master în peisagistică şi consideram atunci că ar fi suficient. Dar Ilie Boca mi-a spus că studiile superioare la o facultate de calibru obligatoriu mă vor ajuta. M-a convins şi am mai făcut încă un master, foto-video la Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi, pe care l-am absolvit cu nota maximă şi unde am avut şansa să învăţ de la profesori extraordinari: Matei Bejenaru, Bogdan Teodorescu. Având colegi masteranzi foarte talentaţi şi plini de entuziasm, au apărut taberele făcute cu studenţii, în colaborare cu Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, cu Filiala Bacău a Uniunii Artiştilor Plastici. Cu colegii de la master am făcut, punând la dispoziţie partea tehnică prin Studioul Cromatique, două tabere de cercetare, una de documentare Nicu Enea, în 2015, şi cealaltă, în 2016, despre George Bacovia. Taberele au fost subvenţionate de Consiliul Judeţean Bacău. Parteneri au fost Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” şi Facultatea de Arte „George Enescu” Iaşi. În cele două tabere am reuşit să realizăm două filme documentare: „Casa memorială Nicu Enea” şi „Casa memorială George Bacovia”. Acestea fac parte dintr-o dorinţă mai veche a mea, cea de a puncta reperele băcăuane. Anul acesta aş dori să realizez un film despre George Apostu. În afară de taberele axate pe partea documentară, am iniţiat şi alte tabere, cu artişti plastici: Tohani, Pralea, pentru ambele realizând albume de fotografie şi pictură.

Pentru mine a fost o onoare că am fost invitat într-o altă tabără, cea de la Tescani, şansă pe care am folosit-o pentru a face documentarul „Tescani 40 de ani”. Iar albumul „Tescani 40” e producţia proprie a Studioului Cromatique, în parteneriat cu Muzeul Naţional „George Enescu” Bucureşti.

Dacă tot am ajuns la capitolul de filme documentare pe care le-am realizat ca producţii ale studioului propriu Chromatique, tot în 2016, am mai scos „Repere culturale. Pictori băcăuani”, un proiect de asemenea cofinanţat de Consiliul Judeţean Bacău, de data aceasta am avut drept partener Asociaţia Conştiinţa Europeană, domnul Emil Berceanu ocupându-se şi de scenariu.

V.S.: Îmi amintesc şi de un proiect deosebit, inedit pentru Bacău, o proiecţie 3D, lansată în luna mai, la Noaptea Muzeelor.

Ovidiu Ungureanu: De fapt, am avut în acea zi, pe 21 mai, mai multe evenimente. La iniţiativa doamnei Mariana Popa, director al Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”, s-a organizat la Galeriile Alfa vernisajul expoziţiei taberei Pralea, cu lansare album şi vizionarea filmului documentar al taberei. Publicul care a fost interesat de Noaptea Muzeelor, a putut vizita şi expoziţia de fotografie Take or Make, de la Galeriile Frunzetti, care se vernisase cu o seară înainte, proiect realizat împreună cu colegii masteranzi de la foto-video, coordonator a fost universitarul Bogdan Teodorescu. La Muzeul de Artă Bacău a fost vernisajul expoziţiei „DADA Characters”, la organizarea expoziţiei unde au expus lucrări artişti importanţi din Bacău şi Iaşi, colaborând şi „Chromatique Photo Studio & Art Gallery”, alături de Primăria Moineşti, Consiliul Judeţean Bacău, Filialele U.A.P. Bacău, U.A.P. Iaşi. Dar foarte mulţi au considerat momentul de graţie al Nopţii Muzeelor proiecţia 3D video-mapping.

V.S.: Da, mulţi au apreciat acel moment ca fiind inedit şi de excepţie. Presa a fost receptivă şi te-a felicitat, îmi aduc aminte de încântarea jurnalistului Gheorghe Bălţătescu: „M-au trecut fiorii la proiecţia 3D mapping, realizată extraordinar de Cromatique Studio&Art Gallery, de artistul fotograf Ovidiu Ungureanu.”

Să revenim un pic la fotografie, artă prin care te-ai impus mai întâi în spaţiul artistic băcăuan, ai avut câteva expoziţii personale şi de grup, chiar şi până în anul 2016. Am observat că ai fotografii cu imagini poetice. Îţi place poezia?

Ovidiu Ungureanu: Da, bineînţeles, am avut şi câteva încercări în scris, dar erau modeste. Ai observat bine, mi-a plăcut întotdeauna partea poetică a fotografiei. Îmi doresc să transmit starea mea celui care priveşte o fotografie făcută de mine. Evit temele abstracte, cu chei de interpretare. Aleg emoţiile, stările. Prefer liricul, îmi place prin fotografie să spun o poveste, iar cel care o priveşte să simtă că aparţine şi el acelei imagini. Ochii mei caută în permanenţă stări, personaje, locuri. Sunt un vânător de fotografie. Sunt tot timpul în căutarea unui pixel de aur.

V.S.: Ce artişti fotografi îţi plac în mod deosebit?

Ovidiu Ungureanu: În facultate am studiat istoria fotografiei, am aflat despre foarte multe stiluri de fotografie. Sunt mulţi artişti mari pentru care am un respect deosebit. Dar dacă ar fi să dau un singur nume, spun: Ion Grigorescu, am avut ocazia să-l cunosc personal la evenimentul organizat anul trecut la Galeriile Karo, „Podul lui Ion Grigorescu”. Ion Grigorescu mi-a făcut plăcerea de a-mi vizita studioul, unde am avut lungi discuţii despre artă. Găsesc că există similitudini între genul lui de fotografie şi al meu, moduri asemănătoare de documentare. Dar aş vrea să subliniez că m-am ferit tot timpul să mă asemăn cu cineva. Am recunoştinţă faţă de artistul fotograf Viorel Cojan, care m-a încurajat foarte mult, atât pentru fotografie, cât şi pentru filme documentare. Viorel Cojan este un maestru al fotografiei, foarte modest din fire. Am fost încurajat şi de alţi plasticieni, cum ar fi Carmen Poenaru, Dionis Puşcuţă.

V.S.: Ce aparat ai: Canon sau Nikon şi de ce?

Ovidiu Ungureanu: Am o gamă de aparate Nikon. Primul a fost cadoul soţiei pentru mine. Şi aşa am rămas la Nikon.

V.S.: O alegere sentimentală. Ştiu că ai o fetiţă, crezi că îţi va urma pasiunea pentru fotografie?

Ovidiu Ungureanu: Fetiţa mea, Anastasia, are deja propriul ei aparat Olympus, rezistent la intemperii şi şoc. Da, cred că deja e pasionată de fotografie. Fotografiază mult oamenii, îi plac personajele.

V.S.: Ce anume crezi că face diferenţa între un fotograf artist şi unul amator?

Ovidiu Ungureanu: Aparatul foto este o unelată folosită de un deţinător, care l-a achiziţionat din diferite motive: imortalizarea unor evenimente importante, imortalizarea unor stări, trăiri. Fotograful artist vede cu ochiul sufletului, de acolo cred că-i diferenţa. Idei pentru fotografie există peste tot. Nu sunt aparate disponibile pe planeta Pământ şi fotografi care să surprindă cât de departe poate să ajungă fotografia. Fotografia este infinită. Din acest infinit eu am ales să documentez locurile în care m-am născut, zona mea, ţara mea, planeta mea, oamenii care îmi sunt cel mai aproape.

V.S.: Proiecte de viitor?

Ovidiu Ungureanu: Film documentar George Apostu, o expoziţie personală artă foto la Paris. Voi colabora în continuare cu importante instituţii de cultură din Bacău şi din ţară. Şi, desigur, cel puţin o tabără de creaţie, poate chiar două, voi vedea. Mai am şi alte proiecte, dar nu le divulg acum. Sper că vor fi surprize plăcute.